Am asistat cu o tristeta abia soptita la progresiva impotmolire a Contimporanului, la penibila decrepitudine a colectiei sale din ultimii cinci ani. Nu era numai raspunderea acestei publicatiuni fata de increderea pe care la inceput o suscitase in cateva spirite inrudite Cu tineretea noastra; nu era numai amaraciunea unui elan tinut tot mai mult in anticamera, ci o sovaire in plus, o izolare mai adanca, o garantie mai putin ca sangele incrustat cu arabescuri de nouri, ca edelvaisul1 de fildes al spiritului ar putea tine piept falimentului, oricarei tensiuni inalte, suvoiului de prostie generala. Micile observatii de fine de an, aluziile trecute prin acidul sulfuric al vestiarului nostru n-au putut folosi.
Pentru lamurirea atitudinei noastre - desi l-am publicat pe pictorul Marcel Iancu - si pentru risipirea oricarei confuzii intre noi si revista domnului Vinea, tinem sa facem cunoscute mai jos citatele contradictii ale Contimporanului si sa-i indicam acestuia locul pe care singur si l-a determinat.
Contrastul dintre desenul publicat pe prima pagina a acestei reviste si atacurile de pe ultima impotriva oricarei manifestari noi, pretentia de a se mentine intr-un spirit de indrazneala si de inventie in totul contrar sumarului si colaboratorilor sai, elogiile aduse Adevarului literar si poalelor albe ale Otiliei Cazimir, ale carei versuri semnate Emil Rigler-Dinu, Camil Petrescu, Paul Papadopul le reproduce adesea; si mai ales abilitatea de a-si insusi numai foloasele si parada unor atitudini de arta (n-am uitat vizita lui Marinetti), care presupun in primul rand sacrificiu si singuratate. Si totusi, nu ne putem dumiri cum se poate alatura - in paginile unei reviste care a sustinut candva o viziune noua - domnul Marcel Iancu, fostul revolutionar de la Ziirich, principesei Marthe Bibescu.