CLOPOTUL SCUFUNDAT
Roman de Livius Ciocarlie, aparut in .
Clopotul scufundat e un Bildungsroman scris in maniera autobiografica si autoironica.
Ciocârlie e un scriitor dificil, in ciuda limpezimii de crislal a sulului; scrisul sau are numeroase crevase, falii subtiri, ce se deschid ametitor spre adincuri. Din cauza lor, naratiunea, paradoxal liniara, e mereu intrerupta de consideratii naratologice, filosofice, psihologice, subminata de pasiunea rece, analitica pentru ontologic.
Datorita acestor omniprezente translatii spre adincuri. Clopotul sau (numit, pe pagina de garda, roman, pentru a risipi din start orice echivoc de catalogare) e ontologie mascata: suita de tablouri individuale sau de grup, menite sa ipostazieze esenta unei familii si, in subsidiar, devenirea de sine a celui mai nepractic reprezentant al sau. Prin urmare, romanul poate fi citit la diferite nivele, jocul romanesc propus de autor ingaduind o proliizie de tandre concesii.
Este, la nivelul initial, de pornire, reconstituirea afectiva a istoriei unei familii burgheze din Banat.
Afectiva, si nu obiectiva, din ratiuni nu psihologice sau datorate unor carente documentare, ci prin excelenta narative. Daca acceptam ceea ce spunea Paul Ricoeur (Temps et Recit, [, Seuil, Paris, 1983, pp. 138 passim), si anume ca un eveniment nu trebuie luat niciodata ca atare, ci receptat ca o deformare specifica, datorata distantei ontologice care il separa pe narator de respectivul eveniment, atunci tablourile din Clopotul scufundai reprezinta tot atitea "deformari" inofensive, puse in tesatura narativa ca-ntr-o dialectica subiacenta a sensurilor. Naratorul "deformeaza" in primul rind datorita distantei in timp care-l separa de evenimentele relatate. Unele dintre acestea, fireste, s-au petrecut inaintea venirii sale pe lume, altele au fost insuficient intelese, partial cuprinse in integralitatea lor la vremea respectiva. Astfel, autorul insolitei reconstituiri insereaza in "romanul" sau naratiuni auzite de la altii (aproape intotdeauna membri de familie), numai ca aceste povestiri reprezinta, deja, din chiar momentul relatarii lor, "deformari" subiective, uneori umorale.
In consecinta, textura finala a romanului include "deformari" ale unor "deformari" anterioare, acestui subtil joc al irealizarilor premeditate adaugindu-li-se alte registre, la fel de sofisticat interpolate. Astfel, subiectivitatea autorului concentreaza evenimentele intr-un filtru personal de ohscurizare, caracterizat prin abulic, retractilitate nepragmatica si inconsistenta launtrica, "Nu pot sa scriu in dimineata asia - citim la pag. 41 (dar exemplele se pot inmulti) -, ma gindesc la ei, la mine, incerc sa ma inchipui barbat de isprava, ma intreb retoric cum ar fi trebuit sa traiesc. Mi se pare din nou ca toata viata s-a petrecut inainte de mine, si am sentimentul straniu de a li exilai intr-un spatiu intim in care nu pot sa patrund.
Starea de inconsistenta. Parca imi pierd vremea, parca intirzii sa ma reintegrez." Unui pragmatism lucrativ, ambitios, pitoresc prin agitatie mic-burgheza si, pe alocuri, spectaculos prin reusite sociale, naratorul ii contrapune intotdeauna, in clipa relatarii, vidul launtric - uneori autoironie hiperbolizat - al propriei sale persoane. Complexul de inferioritate al progeniturii ontologic handicapate e, Iara indoiala, kaikian in punctul sau de pornire, insa mai semnificativa decit aceasta ecuatie livresca parc sa fie alta, venita din directia lui Thomas Mann. Din aceasta cauza, Clopotul scufundat reprezinta si istoria dispersiei unei familii, narate din perspectiva ultimului avalar - cel mai haotic, dezagregat - al ei. E ca si cum ai citi cronica solida a familiei Buddenbrook narata de copilul debil, dolat cu predispozitii egotiste, artistice, care este Hanno. La acest nivel intilnim "deformarea" esentiala pe care o realizeaza povestitorul Clopotului scufundat, care suprapune dispersiei sale personale dispersia imaginara a diacroniei intregii sale familii. Datorita acestei
- malefice, de data aceasta - translatii de sens, se construieste o istorie alternativa, compusa din ipoteze teleologice.
Citita prin viziunea Clopotului scufundat, evolutia familiei Ciocârlie reprezinta istoria unei insecuritati interioare aminate; efortul - uneori uriesesc - al unor oameni normali de a se mentine deasupra abisului, si de a intirzia aparitia odraslei care merge fericit in intimpinarea neantului. Modul in care naratorul isi selecteaza "personajele" confirma o asemenea lucratura "diabolica". Exista, practic, doua tipuri distincte in familie: femeile sint memorabile, eficiente, hotarite, ambitioase, cu ambele picioare (uneori gracile) adinc infipte in solul realizarilor practice, in vreme ce barbatii sint pitoresti, spectaculari, saturnieni in limite burgheze, indolenti si interiorizati pina la marasm. La acest nivel, scrisul lui Livius Ciocârlie se poate psihanaliza.
Importanta e ipostazierea autorului in lujerul debil al familiei: fiinta vegetala, nesigura, tematoare, incarcata, la nastere, cu toate sevele dispersive ale unei genealogii umbrite de nesansa, crepusculara, lata un exemplu: "Deci tusa Nuti a muncit, tinea toata gospodaria numai cu ordonanta, taran de prin satele dimprejur Mindra ca este nevasta de ofiter, intelegea sa-si plateasca privilegiul piintr-un soi de eroism. Suporta bine singuratatea.
E tare, ca si altii din familie, si ma intreb de unde vine slabiciunea mea. Parca as fi luat tot ce a fost slab, in afara tariei, din fiecare dintre ei." (pag. 52) Datorita acestei teleologii a incertitudinii, istoria familiei transleaza inspre romanesc si fictiune, cea mai puternica fiind - din perspectiva autorului - fictiunea autojusti licarii prin ipostazieri retroactive ironic-umilitoare.
Astfel, unele "personaje" isi corecteaza imaginea din roman (revoltindu-se impotriva autorului), realizind o imixtiune a realului in imaginarul povestirii. Alteori, scriitorul e, el insusi, dispus sa opereze asemenea retusuri, tot acest mixaj de planuri ducind in directia unei intertextualizari premeditate (un alt nivel la care se poate citi romanul).
Subtilitatea constructiei depaseste insa cu mult suprafata unor asemenea ironice corectii. Autorul, fiind "scriitor" (scuza majora, de altfel, a dreptului sau inalienabil la insecuritate), are tot timpul tendinta de a-si confrunta protagonistii cu personaje literare cunoscute. Astfel, cutare matusa bovarizeaza atletic, in vreme ce un unchi are o substanta mai apropiata de Balzac.
E de precizat ca nu ne aflam doar in fata unor simple comparatii stereotipizate. Ideea este ca literatura precede fiinta reala, o "scrie" inainte ca aceasta sa se nasca, orice om dind, in cele din urma, consistenta unei fictiuni consemnate deja in marele lexicon al imaginarului universal.
Realul devine, in aceasta logica, "un plan secund", o "masca", o "deformare" a unei fictiuni originare de esenta cosmica. La data aparitiei romanului, critica a gravitat in jurul unor sugestii de contextualizare, neputind insa, din cauza cenzurii, sa le precizeze. Ulterior, in Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenta (Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993), autorul a facut unele precizari, menite sa ridice voalul perifrazelor de atunci.
Astfel, iese in evidenta recunoasterea, de catre unii critici, a unui mesaj politic implicit, prezent in roman prin problematizarea unei istorii marginale, minore, non-evenimenjiale.
Aceluiasi regim ii apartine, inainte de a patrunde in interstijiile profunde ale naratologiei, si tehnica temporalului diz-locat, construita din contemplarea secvential aleatorie - a unor fotografii.
Astfel, daca istoria majora echivaleaza cu epurarea esentei de banalitate, in Clopotul scufundat, banalul e ridicat adesea, cu buna stiinta, la rang de istorie, creind o lume rasturnata, in care un intreg razboi mondial incepe in sertarele prafuite - de mult nedeschise - ale unui sifonier.
