Studiul lui Claude Bremond. Logica povestirii, porneste, dupa cum insusi autorul lui marturiseste in al sau Cuvant inainte, de la perspectivele pe care a inteles ca le deschid cercetarile lui VI. Propp din Morfologia basmului: "Posibilitatea de a determina sub bogatia de peripetii si personaje a basmului rusesc o secventa comportand un mic numar de actiuni care se inlantuie intr-o ordine riguroasa - functiile - si se repeta identic de la un basm la altul, a fost pentru noi o adevarata revelatie; ne-am intrebat atunci care ar fi conditiile necesare pentru ca aceasta formalizare sa poata fi transpusa si la alte genuri narative sau, si mai bine, la orice fel de povestire." (1) Totodata, autorul Logicii povestirii a avut ocazia sa constate 'falimentul metodelor traditionale de analiza continutistica," datorat incapacitatii de a izola elementele constitutive ale mesajelor si de a face altceva decat sa insumeze la nesfarsit reziduuri lipsite de semnificatie" (2) Intuind "sansele unei analize formale inspirate din modelul lui Propp si aplicate oricarui fel de mesaj narativ'', (3) Claude Bremond este in cautarea acelui principiu "care ne permite sa separam invariantul de variabil. Invariantul este functia pe care o indeplineste in cursul povestirii cutare sau cutare eveniment, cand se produce; variabilul este acea fabulatie folosita pentru a reda producerea acestui eveniment si a imprejurarilor in care are Ioc.r' "Invariantul este deci o actiune a carei functie este de a introduce o alta actiune care va asuma, la randul ei, aceeasi functie in raport cu alta actiune." "Urmeaza ca o actiune nu poate fi recunoscuta ca indeplinind cutare sau cutare functie decat daca tinem scama de locul ei in procesul narativ." (4)
Dupa cercetatorul francez, "Rcintcrpretarea rezultatelor analizei lui Propp in termenii unui sistem general, susceptibil de a fi aplicat oricarui fel de mesaj narativ, se poate [] efectua fara sa rezulte nici o pierdere de informatie:" ''S-ar constitui astfel o stiinta autonoma a povestirii, pe baza careia probleme de analiza comparata a formelor narative (in diferite culturi, diferiti mediu, diferiti autori etc.) s-ar putea pune in termeni noi: reducand aceste forme la tot atatea cuvinte dintr-o aceeasi limba, compararea lor ar avea in sfarsit o baza si un sens.// Cealalta directie de cercetare ar urmari punerea in relatie nu a formelor povestirii intre ele, ci a stratului narativ al unui mesaj cu alte straturi de semnificatie." (5)
Urmarind logica interna a acestor premize, nu numai metodologice, dar si teoretice, se ajunge firesc la termenul/notiunea/conceptul de tehnica a povestirii in care, pe de o parte, se focalizeaza principalele linii de semnificatie prin care este receptata realitatea narativa, mai bine zis mesajul narativ, iar pe de alta, se contin active posibilitati mai adecvate de descifrare si analiza a acestuia: "povestirea, desi existand ca structura semnificanta autonoma, nu este comunicabila decat cu conditia de a fi sustinuta de o tehnica a povestirii care sa utilizeze sistemul sau specific de semne. Aceasta inseamna ca clementele semnifi-cante ale povestirii devin semnificati ai tehnicii care ii utilizeaza. Putem atunci sa facem un pas in directia problemelor puse in semiologia acestor tehnici ale povestirii." (6) De unde rezulta ca: "Unitatile de sens sunt functiunile. Plecand de la acesti semnificati am putea porni in cautarea semnificantilor lor." (7) Ceea ce inseamna ca analiza fenomenului respectiv, adica a narativitatii, isi gaseste, in fine, instrumentarul si tehnica adecvate propriului continut specific, adica substantei narative: ceea ce inseamna ca, dupa cum autorul studiului precizeaza, 'In ordinea cronologica, semiologia povestirii ar trebui sa preceada si nu sa urmeze pe cea a tehnicilor narative: in ciuda unor aparente, dintre acestea doua cea care o conditioneaza de fapt pe cealalta nu este aceea care serveste de releu pentru transmiterea celeilalte." (8)
Aplicarea acestei tehnici a povestirii se face in capitolul "Observatii asupra gramaticii Decameronului". iar prezentarea sistematica a componentelor ci, in partea a doua a studiului. Principalele roluri narative. Un Index alfabetic al proceselor, pe langa utilitatea lui strict practica, ne arata cat de departe si amanuntit poate merge principiul sistematizator in acest domeniu. Dar iata care este tabloul Principalelor roluri narative, cu unele din variantele lor particularizatoare: Pacientul, cu: Beneficiarul si victima: Agentul, cu: Agentul voluntar. Agentul voluntar in actiune. Rezultatele obtinute de agentul voluntar. Agentul involuntar; Influentalorul, cu: Influentatorul tinzand sa convinga sau sa disuadeze un agent voluntar. Tipurile de influentatori; Amelioratorul (si protectorul), degradatorul (si frustratorul), cu: Amelioratorul si rolurile asociate. Degradatorul si rolurile asociate; Dobanditorul de merit si retribuitorul, cu: Beneficiarul unui merit, victima unei vinovatii. Beneficiarul rasplatii, victima pedepsei, Retribuitond.
Din capitolul concluzii, cu secventele De la procedarea rolurilor la codarea povestirii: Raporturile dintre rol si povestire si Povestirea, forma a rolului; rolul, materia povestirii, doua idei ni se par demne de retinut pentru posibilitatea deschiderii lor inspre teoria romanului. Este vorba, mai intai, despre constiinta constituirii unei sintactici a narativitatii, prin succesiunea, narativ logica, dintre precodarea rolurilor dintr-o povestire si codarea povestirii propriu-zise: "Am descompus povestirea intr-un complex de roluri, simultane sau succesive; fiecare rol se analizeaza la randul sau intr-o imbinare de procese; fiecare proces este susceptibil de a fi prins in trei stadii ale dezvoltarii sale (virtualitate, actualizare, finalizare), si, in afara de aceasta, povestirea se poate referi la un proces, nu pentru a semnala virtualitatea, actualizarea, finalizarea, ci pentru a le nega: procesele care se combina pentru a defini rolul intretin intre ele unele cu altele anumite relatii sintactice (succesiune, simultaneitate, cauzalitate, implicare). Pe de alta parte, fiecare proces intretine un raport de la predicat la subiect cu una sau mai multe persoane, pe care povestirea le desemneaza de obicei cu un nume propriu, si care pot fi pacienti ori agenti in acest proces; agentii, la randul lor, se pot comporta ca initiatori voluntari sau involuntari ai procesului." (9)
Fala cu asemenea abstractizare pana la schema cea mai matematizata a structurii narative, autorul introduce, in final, o binevenita corectie, pe care ne simtim iarasi datori sa o retinem. Claude Bremond porneste de la recunoasterea "ca intemeierea pe o metafizica a facultatilor fiintei umane era necesara pentru constituirea sistemului nostru." Ar fi urmat sa se decida "daca insasi activitatea narativa ne impune categoriile acestei metafizici drept conditii ale unei puneri in forma a experientei narate sau daca. dimpotriva, noi o proiectam asupra materiei povestirii pentru a o ordona dupa deprinderile gandirii noastre istorice si locale. in primul caz, pretentia noastra de a identifica universale (un lexic si o sintaxa aplicabile oricarui fel de text narativ existent sau imaginabil) este intemeiata: ceea ce nu inseamna ca metafizica ce deriva din aceasta este adevarata, ci ca omului ii este imposibil daca vrea sa comunice altor oameni povestirea unei experiente umane, sa nu se angajeze intr-un astfel de sistem de roluri. in a doua ipoteza, trebuie sa credem ca exista, sau ca ar putea sa existe, structurari ale materiei narative care, lipsindu-se de asemenea presupozitii sau inlocuindu-le prin altele la fel de arbitrare, ar duce la un lexic si la o sintaxa a rolurilor de o plauzabilitale egala sau superioara.": (10) Gramatica narativa se complica prin actiunea factorului deosebitor in planul constiintei asupra ansamblului epic dintre autor/subicctul-pcrsoana/narator: "cand subiectul-pcrsoana este inzestrat cu o constiinta influcntabila, cunoasterea evenimentelor inceteaza de a fi rezervata numai naratorului si devine accesibila personajului. Acesta devine deci naratorul posibil (lucid sau orb, nu are importanta) al anumitor fragmente ale aventurii sale. De aceasta data naratorul ridica subiectul-persoana la statutul de pol al narafiunii.il Cand, in sfarsit, subiectul-personal-constient este inzestrat cu putere de initiativa, organizarea evenimentelor inceteaza de a fi prezentata ca fiind rezervata destinului; ele se organizeaza in retele strategice de mijloace in care personajul nu mai este doar scopul ci si principiul initiator. Naratorul ridica atunci subiectul la statutul de pol al actiunii,// Printr-un joc de delegatii succesive, instanta naratoare transfera astfel subiectului-nume propriu o putere de organizare autonoma a materiei narative. in subiectul povestit exista o logica universala si necesara a rolurilor, pentru ca o logica universala si necesara a rolurilor conduce combinarea subiectelor traite."
Astfel incat concluzia logica se impune de la sine: "Se vede in ce sens ramane indreptatit sa vorbim despre un anume antropomorfism naturai al povestirii. Nu doar ca a povesti inseamna constrangerea de a conferi celor despre care se povesteste atributele simtirii si actiunii umane. Dar materialul narativ nu se lasa organizat in unitati, totodata puternic integrate intr-o unitate de nivel superior si fiind diferentiate in unitati mai mici. decat sub actiunea focarelor de personificare care actioneaza in ele."
Pentru ca: "Ar fi de neconceput sa existe doua logici ale rolurilor, una determinand universul referential al aventurilor «in sine», cealalta universul semnificat de aceste aventuri, devenite de nepovestit. in consecinta, ceea ce spunem despre organizarea rolurilor in povestire este valabil pentru organizarea rolurilor in viata reala si viceversa."'
Fara sa contina trimiteri directe si explicite la domeniul particular al romanului, Logica povestirii opereaza o reala sistematizare a principiului narativ, care nu mai are nevoie decat de un singur pas, evident decisiv, pentru a se putea converti intr-o gramatica a naratiunii romanesti.
