CIUTA - Piesa in trei acte de Victor Ion Popa.
Publicata mai intii fragmentar in "Gindirea" (an I, nr.6, 15 iulie 1921, p. 166); tiparita, trei ani mai tirziu, in volum la Editura Librariei Universala-Alcalay & Co.
In 1922 piesa este acceptata si premiata de Comitetul de lectura al Teatrului National din Bucuresti si obtine premiul Asociatiei Criticilor Dramatici. Premiera are loc in seara zilei de 13 septembrie 1922, "nu numai in concertul de elogii ale presei cotidiene", dar si "la adapostul unei remarcabile favori publice", cum noteaza Eugen Lovinescu, bucurindu-se de "o primire deosebit de calda" (Liviu Rehreanu). Reprezentata, cu un succes asemanator, la lasi (1922) si Cluj (1923), Ciuta ii aduce autorului, in 1923, "Marele premiu Caragiale". Dintre montarile mai recente sint de mentionat cele de la teatrele din Pitesti si Birlad, ca si aceea din 1970 de la Televiziunea Romana, de larg ecou in rindurile publicului.
Substanta ideatica a piesei, admirabil sustinuta, pe parcursul celor trei acte, de intreaga desfasurare a discursului dramatic, pare a fi comprimata in metafora-simbol a ciutei, pe care autorul o strecoara intr-o replica apartinind personajului raisonneur.
In cuvinte sumbru-prevestitoare, cu o functionalitate evident oraculara in ordinea succesiunii evenimentelor, doctor Micu il avertizeaza pe nepotul sau: "si Carmen e ca ciuta, Octav.
Singuratica, mai tot anul ii place sa stea sus, sus unde nu-i noroi deasupra norilor linga soare Si asculta, Octav De-o alunga vreo fiara, ciuta fuge si se suie pina in cel din urma stei de stinca Iar daca fiara mai poate sa se suie dupa dinsa De-acolo ciuta, cind s-a stins si cea din urma licarire de nadejde, ciuta inchide ochii, ingenunche ca de rugaciune Si se prabuseste in prapastie strivindu-se de stinci Ia seama, ca nu se stie ce fiara ajunge pina sus". Trama piesei nu pare defel complicata, consumindu-se aparent in radiografierea unui "fapt de viata" (Mihail Sevastos) ori a unui "conflict de moravuri" (Mircea Mancas).
Ea se intemeiaza pe o "schema tipica" (Valeriu Rapeanu) pentru dramaturgia si o parte a prozei din primele decenii ale secolului nostru. Conform acestui pattern de creajie structurant vom intilni in Ciuta, pe de o parte, increderea in puterea nelimitata a banului pe care o au "imbogatitii tara merit", cum ii numea N. Iorga, si, pe de alta parte, "opozitia personajului feminin ce crede numai in puterea dragostei", generata de "trufia acestora" (Ibid.). Pe confruntarea aceasta fundamentala se va cladi intreaga tensiune dramatica si tot ea va sta la baza situatiilor conflictuale ale piesei, care, spre final, o data cu apropierea deznodamintului, va evolua, cum remarca exegetii, tot mai decis spre dezbaterea de idei proprie teatrului ibsenian, dar si celui romanesc din epoca respectiva si de mai tirziu.
Actiunea e plasata intr-un orasel de provincie de la inceputul acestui secol, intr-un tirg ce respira o atmosfera patriarhala, unde traiesc oameni cumsecade de felul doctorului Micu si al sotiei sale Maria si unde viata cunoaste ritmuri asezate pe vechi cutume, pe valori etice si principii morale solide, verificate generatii de-a rindul. Umanitatea aceasta, nazuind spre o fericire a lucrurilor simple si care, tocmai de aicea, mai credea in integritatea morala a omului, este vulnerata in echilibrul ei funciar de insinuarea "noilor stapini", consecinta a restructurarilor pe care le inregistreaza societatea romaneasca a timpului. "Afaceristi verosi" (V. Mindra). pentru care zeul tutelar ramine banul cu puterea lui inselatoare, orgoliosi si agresivi, acestia favorizeaza, prin rasturnarea vechilor valori, intemeierea unei lumi a patimilor marunte, complet straina oricarui ideal de viata inaltator.
Costea Moceanu este un produs al acestei lumi imunde, a mizeriei morale. imbogatit pe cai oneroase (fost vechil, acum milionar), tip de umanoid vindicativ si rudimentar, acesta vrea sa-si "Iaca ambitia" si sa se casatoreasca cu frumoasa Carmen Anta, adolescenta aliata in pragul majoratului. Sedus de frumusetea fetei si, pesemne, contrariat de spiritul ei independent, Costea Moceanu recurge la cele mai odioase stratageme (o santajeaza pe Ana Anta, matusa "Ciutei", incearca sa-l momeasca pe Octav si apoi aranjeaza sa fie dat afara clin slujba de la banca ori s-o compromita pe Carmen), toate avind drepl numitor comun lipsa oricaror scrupule. Voluntara si romantic-intransingenta in urmarirea "visurilor" ei "de viata" (Liviu Rebreanu), a idealului ei de fericire si dragoste ("am pornit pe un drum de pe care nimeni si nimic nu poate sa ma intoarca"), Carmen Anta ramine consecventa cu sine, infruntindu-l pe Moceanu. Inima ei e data lui Octav Soimu, nepotul doctorului Micu, astfel incit il respinge pe Moceanu si atunci incepe haituiala "Ciutei", care, in cele din urma, se va sfirsi in mod tragic.
Carmen, ramasa si fara averea pe care matusa ei i-o risipise, comite gestul suprem al sinuciderii. refuzind, in felul acesta, sa cada vie in miinile lui Moceanu, aparindu-si deci, pina la capat, idealul de iubire, aspiratia spre fericire si puritate: Carmen: "dar atila fericire, Octav, atita fericire Ma ameteste nesfirsitul Parca sinl in virf de stinca pe o margine de prapastie fara fund. Primejdie, primejdie multa dedesupt, dar soare blind si cer senin nemarginit deasupra".
Izolarea in lumea iubirii absolute - Carmen Anta isi imagineaza o retragere intr-un sat de munle, departe de oameni, unde la adapostul averii sa se dedice numai iubirii - ca si gestul eroinei din finalul piesei pot fi receptate si ca un protest impotriva unei lumi incompatibile cu aspiratiile ei, cu setea de absolut si cu ardenta pasiunilor sale.
"Ciuta" se simte superioara acestei lumi. intelege ca ea ii este straina. Rezolvarile date de Victor Ion Popa nu sint ferite de o anume ambiguitate si, e drept, xle un oarecare "romantism sentimental". Gestul final al "Ciutei" contravine oarecum, s-a aratat acest lucru, logicii de pina atunci a piesei, dar de ce nu l-am interpreta ca pe o tentativa de eliberare prin moarte, a eroinei? Caci ea traieste, Iara indoiala, un acut sentiment al neimplinirii, al instrainarii de sine, o drama a inadecvarii la lume si la mediul in care ii este dat sa vietuiasca. Carmen Anta nu poate accepta o existenta de compromisuri si turpitudini morale oferita de exemplul unor Costea Moceanu, Tache Voinea ori Ana Anta; dar nici cea reprezentata de cuplul doctor Micu - Maria, a linistii si fericirii marunt conjugale pe care, posibil, i-ar fi adus-o casatoria cu Octav; de altfel eroina intelege ca acesta, "nevolnic", n-o poate urma in visurile ei de a realiza absolutul in dragoste.
Gestul frumoasei adolescente poate fi echivalat cu o evadare si eliberare in si prin moarte. Sfidindu-I pe Moceanu si marturisindu-se lui Octav, ea isi implineste in plan simbolic, prin nuntire, "nesfirsila" dragoste, destinul existential: "Carmen (intr-un hohot de plins): Iubirea mea! Singura mea iubire - Octav: Ce-i asta? Pentru Dumnezeu! - Carmen: Nesfirsita dragoste Nestirsita - Octav: Ma faci sa tremur, Carmen - Carmen: Seara noastra de nunta (izbucnind) Octav Seara asta n-are sa se mai intoarca niciodata. - Octav: Ce-a fost aici? Plinsete? Strigate Spune-mi Carmen, ce-i asta? Nu ma chinui? - Carmen: Nu mai plec din casa asta, Octav. Viata mea e toala a ta. Sulletul ti-I dau in seama tie" Piesei i s-a reprosat o anumita insuficienta pe linia constructiei dramatice, o oarecare retorica si "teatralitate" prea abundente in scriitura unor replici, dar, in general, i s-a recunoscut valoarea, data, in primul rind, de "instinctul dramatic" sigur al autorului. Opera de tinerete, Ciuta ramine, gratie stiintei de a "crea viata", de a creiona personaje memorabile etc. o reusita a teatrului lui Victor Ion Popa a literaturii noastre dramatice dintre cele doua razboaie mondiale. Parte din mesajele inculcate in tesatura piesei rarnin actuale, fiind receptionate, asa cum s-a si dovedit, cu interes de spectatorul contemporan.
