Nicolae FILIMON
biografie |
S-a nascut la 6 septembrie 1819 in Bucuresti si a decedat la 19 martie 1865, in Capitala.
Este nuvelist, romancier, primul nostru critic muzical profesionist, cronicar dramatic.
Urmeaza diferite scoli catihetice, de cantareti, este cantaret si epitrop bisericesc. Formatiunea sa culturala este mai mult a unui autodidact, dar cu temeinice cunostinte in domeniul literaturii si artelor. Este functionar la Departamentul Credintei, iar in 1859 devine secretar al Comisiei Documentale.
Din 1862 este functionar al Arhivelor Statului, sef al Despartirii Istorice si a Bunurilor Publice, functie ce ii inlesneste contactul cu o lume pe care o va evoca in romanul sau.
Debuteaza cu un articol in ziarul "Nationalul" (1857); memoriile si notele de drum din calatoria facuta prin Imperiul Austriac, Germania si Italia vor aparea in volum sub titlul Escursiuni in Germania Meridionala. Aceasta "escursiune" ii va oferi subiectul pentru doua nuvele ale sale, cu evident caracter romantic, Mateo Cipriani (1861) si Friedrich Staaps sau Atentatul de la Schonbrunn in contra vietii lui Napoleon I. Tot in 1861 scrie si publica nuvela Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala, opera de referinta in evolutia prozei noastre realiste. A cules si prelucrat basme (Roman Nazdravan, Omul de piatra. Omul de flori cu barba de matasa).
In 1862, in "Revista romana" a lui Alexandru Odobescu, incepe publicarea in foileton a romantului original Ciocoii vechi si noi sau Ce naste din pisica soarici mananca (in volum va aparea in 1863), opera cea mai importanta a scriitorului, primul roman notabil din literatura noastra, care marcheaza un moment important in evolutia speciei.
Opera in multe privinte exemplara pentru istoria romanului romanesc, Ciocoii vechi si noi sau Ce naste din pisica soarici mananca intruneste toate caracteristicile unei paradigme epice prin care se incheie o epoca (mai mult culturala decat literara), spre a se deschide o alta, marcata de un mult mai accentuat spirit estetic. Publicat mai intai sub forma de foileton in "Revista romana" si tiparit in volum in 1863 la "Imprimeria statului", romanul Iui Filimon succede unei destul de numeroase scrii de incercari narative de mai lunga intindere, unele repede si inexplicabil abandonate, altele hibride, artificioase si destul de precare sub raportul realizarii (Tainele inimei de Kogalniceanu, Manoil si Elena de Bolintineanu, Un boem roman de Pantazi Ghica, Mistere din Bucuresti de Ioan M. Bujoreanu, Don Juanii din Bucuresti de Radu Ionescu etc). Comparat cu predecesorii sai, autorul Ciocoilor pare un scriitor mai matur, sensibil evoluat, dovedind o intelegere superioara a functiei si posibilitatilor literaturii. Faptul este vizibil atat la nivel tematic, prin noutatea si relativa profunzime a realitatii investigate, cat si sub aspect retoric, compozitional. Totusi, intr-o masura destul de pronuntata, opera lui Filimon este si o sinteza a tendintelor ce i-au premers: romanul sentimental si de moravuri, epica de mistere, romanul de senzatie si realist (in maniera Eugene Sue), povestirea istorica sau cu subiect patriarhal. Exista in acest prim roman romanesc multe naivitati si inabilitati de constructie, personajele sunt croite dupa tiparele celui mai strident maniheism, obiectivitatea relatarii cedeaza mult prea adesea in fata parti-pris-vftxu satiric, unele pasaje au un caracter excesiv moralizator, actiunea e de la un punct incolo previzibila, iar conflictele umane nu implica aproape deloc psihologia etc. Si cu toate acestea, scrierea lui Filimon nu si-a pierdut nici astazi puterea de atractie, starnind in continuare pasiuni interpretative dintre cele mai neasteptate. "De unde vine totusi - se intreba in 1941 G. Calinescu -rezistenta romanului, atat de subred la analiza?" Si tot el incerca sa raspunda: "Din marea siguranta a desenurilor si a tonurilor fundamentale. Tabloul e lucrat repede, in fierbinteala intuitiei, prin contururi si gesturi schematice, renuntandu-se la detalii. () Simplificarea colorilor si a liniilor face ca tabloul sa fie cu atat mai neted cu cat e mai indepartat" (Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent).
Dar "indepartarea" aceasta, despre care vorbeste criticul, nu priveste doar stilul, tehnica de lucru a autorului, ci si materia, substanta intima a cartii. Reusita lui Filimon a rezultat probabil si din distanta temporala pe care el a stiut sa o impuna intre sine si subiectul ales. Nu numai pentru noi, cititorii de azi, ci si pentru autorul lui, Ciocoii vechi si noi e un roman istoric, un roman inspirat din trecut. Pentru a-si scrie cartea, Filimon a fost mai intai obligat la o munca de arhivar, conspectand documentele unei epoci (1814 - 1821) nu mult indepartate in timp de propria sa lume, insa definitiv istoricizata (de la limbaj si vestimentatie pana la suprastructura politico-administrativa) la inceputul deceniului VII al secolului al XLX-lea. Rezultatele cercetarilor de arhiva s-au topit partial in pasta fabulatiei, insa nu de putine ori au trecut direct in subsolul paginilor sau in unele secvente "independente", completand adevarul artistic si accentuand coordonata artefactiera a intregului demers.
RANGURI SI RITUALURI FANARIOTE
(fragment din text)
"Ceremonia drii rangurilor pe timpul lui Caragea era aceasta: individul hotarat a lua rang, de era functionar, se recomanda domnitorului de catre ministrul sub care servea; iar cand se-ntampla sa fie protegiatul vreunuia din boieri, il recomanda postelnicul cel mare.
Ceremonia incepea astfel: Domnul sedea pe sofa in sala de priimire, iar cand se apropia petitorul de rang, se scula in sus si il imbraca cu o haina de matase alba, cu vargi de fir, in forma de binis sau tunica; apoi, adresandu-se catre persoana caftanita, ii zicea cuvintele acestea: «Pentru osardia si credinta cu care ai slujit tarei». Aceste cuvinte nu se ziceau tot intr-un fel, ci dupa informatiunile ce avea domnitorul despre persoana caruia voia sa-i dea rang. Grigore voda Ghica, cand a imbracat cu caftan pe raposatul Barbu Catargiu, s-a servit cu aceste cuvinte: «Te cinstesc cu acest caftan, ca sa destept in tine dragostea catre faptele cele bune». Cu ocazia imbracarii de caftan a raposatului Tache Rallet, ii zise: «Te cinstesc cu acest caftan pentru multa vreme de cand stai fara chiverniseala si pentru evghenia neamului tau».
Dupa aceea postelnicul cel mare comunica celor de fata numele rangului, apoi dupa dansul iesea seleam-ceausul sau bas-bulucbasa si vestea multimei numele individului si rangul ce primise.
Dupa savarsirea ceremoniei, cel ce priimea rang pleca din curtea domneasca pe jos, daca rangul era mic, iar de era de la stolnic in sus, il punea calare pe cal domnesc, impodobit cu cioltare de fir si calcane de argint, si il petrecea pana la locuinta sa cu alaiul domnesc.
Ajungand la casa sa, venea meterhaneaua si-i canta, apoi veneau trasuri domnesti, avand intr-insele idiclii si cafegii, cu tacamuri de dulceata, cafea si ciubuce, toate domnesti, si ii cinstea ca din partea domnului; iar cel cu rangul cata sa plateasca lei 400 pentru meterhanea si cate un bun bacsis la idiclii, cafegii si ciubuccii."
|
FICTIUNE SI ISTORIE REALA |
Fragmentul de mai sus reprezinta o nota de subsol cu caracter strict documentar. Putem descoperi in aceasta procedura semnul unei naive scrupulozitati "stiintifice", ce pare de prisos in cadrul unei opere de fictiune. Lipsa unei bogate traditii a scrisului beletristic, ca si inexperienta romanesca a autorului ar putea fi aduse in discutie. in functie de perspectiva critica aleasa, calitatile si defectele romanului se pot insa dovedi entitati reversibile. Perpessicius a gasit de cuviinta sa semnaleze "excesul de material documentar" (Scriitori romani), un exces - considera criticul - de factura romantica, rod al preocuparii prea insistente pentru "culoarea locala". Nicolae Manolescu observa, dimpotriva, ca "exhibarea documentatiei" nu are o valoare negativa. Cu ajutorul capitolelor de arheologie sociala, al actelor si inventarelor copiate direct din hartiile epocii lui Caragea - arata criticul -, "fictiunea e situata in mijlocul unei istorii reale" si scrierea lui Filimon dobandeste astfel calitatea de "intaiul nostru roman istoric adevarat" (Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc). Trebuie totusi sa observam ca opera aceasta nu are aproape nimic de-a face cu patosul evocator sau cu molcomul elan anamnelic al naratiunilor ce-si propun sa reconstituie pur si simplu trecutul. Apoi, aplecarea spre romantism a autorului e mai degraba superficiala. Aceasta trasatura, la urma-urmelor fireasca (in contextul coexistentei Ia noi a curentelor literare), e mereu contrabalansata de o certa vocatie sociala si realista, cu accent pe "descrierea analitica" (Tudor Vianu) si infatigabila pornire a observarii interioritatii prin fizionomie.
CODUL DE LECTURA
Inainte de a fi un exponent al unei epoci, inainte de a fi un erou exceptional prins in valtoarea unor situatii exceptionale. Dinu Paturica, figura intru totul memorabila, este un personaj tipic plasat in contexte tipice, de natura acestea a-i preciza si mai mult "personalitatea", apartenenta sa la o galerie de caractere etern-umane. Poate ca realismul (de factura mai degraba stendhaliana decat balzaciana, cum a remarcat G. Calinescu) romanului si personajului nu ni s-ar fi parut astazi atat de pronuntat fara lunga serie a parvenitilor si impostorilor, arivistilor si aventurierilor norocului pe care proza noastra i-a omologat la vreme cu o serioasa promptitudine: Tanase Scatiu, Stanica Ratiu, Lica Trubadurul, Iancu Urmatecu etc. Abia atinsa si destul de vag conturata, ca un element intre altele, la precursorii sai, tema parvenirii devine la Filimon o obsesie sociologica in stare sa-si subordoneze totul, inclusiv opera literara ca atare. Ca este vorba in primul rand de o problema sociala pe care autorul incearca sa o ilustreze, intr-un mod cat mai putin plicticos si abstract, apeland la mijloacele literaturii, deducem chiar din Dedicatia si Prologul care deschid romanul. Cele doua scurte texte de premeditare submineaza intr-un fel interesul cititorului pentru particularitatea operei si imprevizibilitatea actiunii, dar ele au rolul de a propune un cod al lecturii care sa confrunte in permanenta substanta epica cu ideologia - afirmata deschis de la bun inceput - pe care ea o incorporeaza. Scriind literatura, Filimon nu urmareste divertismentul, ci morala fabulei, aspectul etic al faptelor narate. Sforile personajelor sale sunt strans tinute in mana pentru ca Paturica, Andronache Tuzluc si Chera Duduca, pe de o parte, Gheorghe, Banul C. si Maria, pe de alta, reprezinta doua serii antinomice ireconciliabile, modele pozitive si negative de aspiratie si conduita.
Interesant si simpatic prin excesul de alb si negru si grija maniacala de a lipi peste tot etichetele cu rol de orientare in spatiul moravurilor si naravurilor, maniheismul lui Filimon transcende totusi literatura si privilegiaza o posibila (cu toate ca elementara) tipologie sociala. "O moralitate abstracta vegheaza la capataiul realitatii concrete" (N. Manolescu), fapt normal pentru epoca in care scria Filimon, cand literatura inca nu se emancipase de sub constrangerea functiei sale critice, pedagogica si naiv mimetica. De altfel, titlul dublu al romanului, cu a doua sa parte de natura paremiologica ("Ce naste din pisica soarici mananca"), este graitor tocmai in acest sens. Nu numai ca substanta cartii confirma adevarul proverbului, dar in final acest narav "genetic" e si sanctionat cu toata asprimea cuvenita. De unde tezismul literar de rigoare.
CONSTRUCTIA CARTII.
Ramanand insa numai la constatarile de mai sus, am opera o reductie simplificatoare. Pendularea intre senzationalul romantic si veridicitatea realista, intre concret si livresc, intre istorie, sociologie si morala vorbeste mai probabil despre o vointa a complexitatii operei decat despre indecizia auctoriala a unui perimetru strict delimitat. Constructia romanului nu parc a fi menita intru totul urmaririi destinului personajelor. Unele interludii "eseistice" sau istoriografice lasa pentru o vreme actiunea in suspensie, totusi ele isi au un rost al lor instructiv, ferind, pe de alta parte, intreaga constructie de precaritate si monotonie. Revenirile la fictiune se fac prin reamintirea capitolelor in care personajele au fost provizoriu parasite, dar intre timp aceste personaje au suferit transformari miraculoase si orizontul lor de existenta s-a colorat cu noi ambitii si planuri. Eroii lui Filimon evolueaza intotdeauna prin salturi invizibile cititorului, insa situatia aceasta nu are de ce sa surprinda sau sa nedumereasca de vreme ce destinul tuturor protagonistilor se afla prescris in chiar schema teoretica ce guverneaza cartea. Unele planuri epice se intretaie sau se desfasoara paralel, actele si actiunile personajelor se lumineaza reciproc si, in ciuda unor hiatusuri sau interpretari exterioare fabulatiei, subiectul romanului se construieste relativ simplu, intr-o simetrie sociala a ascensiunii si degringoladei individuale.
Totul incepe intr-o dimineata de toamna a anului 1814, cand Dinu Paturica, fiul unui modest boiernas de tara, se prezinta cu prefacuta umilinta in fata marelui postelnic Andronache Tuzluc, caruia ii inmaneaza o scrisoare continand rugamintea de a i se incredinta o slujba cat de marunta.
Primul capitol al romanului debuteaza in maniera balzaciana, cu prezentarea amanuntita a protagonistilor principali. Vom regasi aceasta maniera de-a lungul intregii carti. Paginile sunt scrise cu mana sigura si dovedesc un acut simt al observatiei fizionomice si vestimentare.
Dinu paturica si Andronache Tuzluc
(fragment din roman)
"Intr-o dimineata din luna oclombre. anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statura, cu fata oachesa, ochi negri plini de viclenie, un nas drept si cu varful cam ridicat in sus, ce indica ambitiunea si mandria grosolana, imbracat cu un anteriu de samalagea rupt in spate, cu caravani de panza de casa vapsiti cafeniu; incins cu o bucata de panza cu marginile cusute in gherghef; cu picioarele goale bagate in niste iminei de saftian, care fusesera odata rosii, dar isi pierdusera coloarea din cauza vechimei; la incinga/oare cu niste calimari colosale de alama; in cap cu cauc de sal, a carui coloare nu se putea destinge din cauza peticelor de diferite materii cu care era carpit, si purtand ca vestmant de capetenie o fermena de pambriu ca paiul graului, captusita cu bogasiu rosu; un astfel de june sta in scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc, rezimat de stalpii intrarii si absorbit in niste meditat iuni care, refleclandu-se in trasurele fetei sale, lasau sa se vaza pana la evidenta ca gandirea ce-l preocupa nu era decat planuri ambitioase ce inchipuirea lui cea vie ii punea inainte si obstacolile ce intampina in realizarea lor.
In momentul acela usa scarei se deschise si se arata inaintea junelui un arnaut imbracat numai in fir, cu pistoale si iatagan la brau si cu tatarca rosie blanita cu vulpe nafe. Mandrul albanez, fara sa priveasca cat de putin pe bietul june ce-i facea temenele pana la pamant, striga cu voce de stentor; «Ioane, trage butca boierului la scara».
Vizitiul, dupe ce plesni de cateva ori din bici si mai facu cateva marafeturi prin care voia sa arate abilitatea ce avea in meseria sa, trase butca la scara.
Nu trecu mult si se auzi pasii cei lenesi si gravi ai marelui postelnic, ce cobora scara cu o cadenta simetrica. Junele, a carui atentiune era atintita la cea mai mica miscare ce se petrecea, auzi si el acest zgomot si cu un aer in care se vedea foarte curat nelinistea, ridica de la pamant doua cutii cu pastravi si cateva cu gaini; apoi vari machinaliceste mana in san si scoase un plic sigilat; iar dupa ce isi stranse fermeneaua la piept si-si lua caucul din cap, lasand sa se vaza o capatana rasa peste tot si numai in crestet cu vreo cateva fire de par, lua o pozitie umilitoare si astepta sosirea boierului. in fine postelnicul aparu in scara imbracat cu antiriu de cutnie ca gusa porumbului, incins peste mijloc cu un sal de Tarigrad, cu islicul in cap si invelit pana la ochi cu o giubea de postav albastru blanita cu blana de ras. El zari pe june si-i zise cu gravitatea de boier de protipendada:
- Cine esti, mai baiete, si ce voiesti de la mine?
Junele cazu in genuchi si, sarutand pulpana antiriului, raspunse cu o voce langeda ce inspira compatimire:
- Sa traiti intru multi si fericiti ani! Sunt Dinu Paturica, nemernicul fiu al prea umilitei voastre slugi treli-logofat Ghinea Paturica, fostul odinioara vataf de curte al inalfimei voastre.
- Ei bine, spune-mi ce vrei de la mine?
- Am o scrisoare de la tata catre prea cinstitul si de bun neam obraz al luminatiei voastre.
- Ad-o-ncoa, sa vedem acea scrisoare.
Junele se apropie de postelnicul tinand capul plecat pina Ia pamant si-i dete scrisoarea; apoi cazu iarasi in genuchi si, stand in aceasta pozitiune, astepta raspunsul."
|
MARIREA SI DECADEREA UNUI CIUBUCCIU
Primit pentru inceput ciubucciu in casa boierului fanariot, tanarul aspirant, progenitura treti-logofarului Ghinea "ot Bucov sud Saac", se si pune imediat pe treaba, dandu-si silinta sa-si completeze cat de repede educatia ciocoiasca si, prin "rabdare si iuschiuzurlac", sa ruineze in scurta vreme toata averea facatorului sau de bine. Urcand cu o stupefianta iuteala treptele ierarhiei sociale a timpului, Paturica stie sa-si faca prieten nu doar norocul, ci si naivitatea postelnicului, furand pe rupte, in deplina complicitate cu venala Duduca si bogasierul Costea Chiorul. Ramas lipit pamantului, Andronache Tuzluc se vede peste noapte deposedat si de nurii fostei sale "tiitoare", devenita sotia ciocoiului. Asta pare prea mult si fanariotul innebuneste.
Fostul ciubucciu, vanzatorul lui Tudor Vladimirescu (caci suntem acum in 1821), ajuns, prin bunavointa lui Ipsilanti, ispravnic peste doua judete, nu va intarzia sa-si primeasca si el pedeapsa. Succesorul lui Caragea, noul domnitor Grigore Ghica, isi pleaca urechea la plangerile taranilor, sositi la curte cu jalba-n protap, si, afland grozaviile spoliatoare ale demonicului parvenit, il trimite pentru totdeauna la ocna parasita. Dincolo de aceasta trama principala, exista si un plan secund si paralel al cartii, in care un grup de personaje "angelice" evolueaza potrivit schemei morale a binelui care triumfa asupra raului. Incoruptibilul Gheorghe, fostul vataf de curte al lui Tuzluc, se casatoreste, in sfarsit, cu inocenta Maria, fiica banului C, spre marea multumire a boierului pamantean. Proiectul autorului fusese, totusi, mai ambitios: alaturi de romanul lui Dinu Paturica, "ciocoiul cu anteriu si cu calamarile la brau ai timpilor fanarioticC, sa ne prezinte si fizionomia "ciocoiului cu frac si cu manusi albe din zilele noastre". Din pacate, proiectul acesta nu s-a realizat decat pe jumatate. Cum ar fi aratat un Dinu Paturica in haine nemtesti nu putem sti. Cert este ca acela pe care il cunoastem face parte din categoria personajelor cu valoare de arhetip.
CONCLUZII.
Nicolae Manolescu are, fara indoiala, dreptate atunci cand vede in romanul lui Filimon "mai curand o parabola a arivismului decat o descriere realista a lui" (op. cit.). O parabola a relatiilor si conflictelor sociale, gandita din perspectiva unei mentalitati binare, specifica basmului, pare romanul in totalitatea lui. Aparenta vietii personajelor este realizata prin sumara notatie a gesturilor, prin reproducerea unor replici strict orientate de interesele imediate, dar mai ales prin lectura fizionomiilor. Accesul direct la trairea psihologica fiindu-i autorului interzis (caci el lucreaza cu niste marionete ale ideilor sale), obrazul devine in orice circumstanta o expresie a ipoteticului caracter ascuns. Tot ceea ce gandesc si simt personajele li se citeste pe fata, in directa descendenta a metodei lui Lavater si Balzac. Simularea in acest fel a vietii interioare este ingenioasa, inselatoare pentru cititorul naiv, dar de la un moment dat incolo mecanismul devine previzibil. Totusi, in felul acesta ni se propune o strategie viabila, prin care tipologicul primeste concretete, eroii parand a-si transcrie destinul in iluzia realista. Adevarata atitudine a prozatorului fata de actantii sai se vede imediat in epitetele incriminatoare (sau dimpotriva!), ca si in comentariile ce insotesc adesea faptele. Unii protagonisti sunt judecati cu vizibila partinire, altii pusi de cate ori se poate la stalpul infamiei (Chir Costea Chiorul o pateste chiar la propriu!). Reflectiile pe marginea actelor celor adusi in scena decad adesea in emfatica teorie cu valoare generala, si de aici retorismul, apelul la expresiile tipice de extractie folclorica, gustul aluziei culturale. Uneori comentariile primesc o turnura ironica, usor parodica, daca nu de-a dreptul satirica. Stilul lui Filimon pare hibrid, dar poate ca tocmai eterogenitatea procedeelor pe care el le amesteca in pagina, acest ireductibil conflict al scriiturilor divergente creeaza savoarea scrisului sau. G. Calincscu descoperea cu incantare in roman "un ton arheologic, multicolor, oriental, de o impestritare de Halima" (op. cit.).
BIBLIOGRAFIE:
Calinescu, G. - N. Filimon, in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, ed. a Il-a, Ed. Minerva, Bucuresti, 1982; Cornea, Paul - "Ciocoii vechi si noi" sau arta romanului e altceva decat romanul ca arta, in Itinerar printre clasici, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1984; Manolescu, Nicolae - Roata norocului, in Arca lui Noe, I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1980; Perpessicius - Nicolae Filimon -Ciocoii vechi si noi, in Scriitori romani, II, Ed. Minerva, Bucuresti, 1986; Vianu, Tudor - inceputurile realismului - ff. Filimon, in Arta prozatorilor romani, I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1966.
