CINTECE DE PIERZANIE - Poezii de Mihai Beniuc, aparute la Sighisoara, in 1938.
Prin Cintece de pierzanie - constata V. Fanache - Beniuc se afla "la antipodul rafinamentelor formale", intr-o epoca ce preamarea mitul poeziei pure, "B." - scrie criticul clujean - "revenea la matca literaturii ardelene, ca sa creeze, o data cu Pavel Dan, Ion Vlasiu, Emil Giurgiuca, V. Benes, Victor Papilian etc, o arta innobilata de harul humusului si totusi moderna ca sensibilitate."
Prima parte a citatului precizeaza cel putin doua lucruri: curajul dintotdeauna al lui Beniuc de a merge in contra curentului, si eticismul marcat, bolovanos al liricii sale. Autorul a ramas intotdeauna un frust orgolios, ratacit pe teritoriul marii poezii, pe care a cunoscut-o bine, dar a practicat-o arareori. Moralismul sau vine, formal, din Ady, caruia i se adauga o buna doza de vaticinatie ardeleneasca, presarata cu gesturi bruste, tulburatoare. Beniuc c un ultragiat programatic: versurile sale intoneaza, ca lovite in bronz coclit, corul lugubru al unei frustrari milenare, turnata in tarina prafoasa si incaltata cu opinci de glod greu, inertial:
| "Sint copilul unui neam sarac, / Bieti romani ce scormonesc pamintul, / Vor sa-si faca mai comod mormintul, / Tare-mi este neamul asta drag." |
Intr-o atmosfera atit de apasatoare, poetul e - cum se cuvine dupa Eminescu "tare obosit si trist", bijbiind "prin negurile reci".
E drept, n-a fost dintotdeauna asa: scopul sau fusese, din frageda pruncie, inainte chiar de a-si fi potrivit pe umeri aripile de acvila, "s-ajung odata cunoscut".
Prin urmare, el bocane tare in usa Parnasului, s-auda toti poetii si sa ia, pe cit posibil, sama. Retroversiunea umilintei in ritmuri uneori onctuoase, falnice, semete, e principala caracteristica a poeziei lui Beniuc. "Cu Dumnezeu la cot, in Fire", el simte in singe chemarea unor fapte marete, proximitatea divinului fiind si o garantie ca le va realiza. Poezia sa a surprins astfel chiar de la inceput - in ciuda unor vehemente si notabile atacuri critice - printr-un anumit teribilism baietos, adolescentin, vecin cu prezumtia de a-si oferi firavul destin ca model.
Citatul cu arta dobindila printr-o brusca incizie a stincii cu barda e prea cunoscut pentru a-l relua aici; sa ne multumim, deci, cu suprapunerea dintre temerarul daltuitor de blocuri lirice si Hristos:
"Fiu am luat-o Iara drum in sus,
Puteti veni pe urmele-mi de singe;
Mai urc, si-mi vine citeodata a plinge
Si ma-ndoiesc sub cruce ca Isus," |
Totul, in Beniuc , e spectacular si public: poetul isi striga deznadejdea in volute largi, singereaza abundent pentru soarta celor multi si proclama curajul ca panaceu universal. Desele colocvii personale cu divinitatea l-au lamurit ca se afia pe drumul cel bun; poezia sa, umbrita mai demult de fiorul glacial al nelinistii, s-a retras mai nou in limburi calme, in care Cel de Sus se poate oglindi in voie:
"Nici cu cerul n-am trait in pace.
M-am luptat ades cu Dumnezeu.
Azi e pace insa: curcubeu.
Domnul vede ce-am facut si-i place." |
Beniuc e eroul predilect al propriei sale lirici; la el, poezia are rolul proiectarii fiintei precare in legenda, nemurirea fiintei trecatoare prin cuvint. indemn la pahar ("Sa te imbeti in fiecare zi/ Si sa nu stii bine cine esti" etc.) tradeaza resorturi dionisiace, fiind - pe nedrept - apropiat de Blaga.
In Vulturul de foc, semetia acvilei ce se arunca in soare e icarica, in vreme ce Tunel evoca discret, cu precautiune, figura evreului ratacitor. Ideea e ca, oriunde s-ar alia, Beniuc se simte punctul de convergenta a unei mitologii artistice multimilenare; prin arterele sale curge, gilgiind cu zgomot, atit energia nestapinita a viteazului din folclor, cit si revolta, la fel de impatimita, a lui Prometeu. "Mosncge!" - ii striga el lui Dumnezeu, strabatind eonii cu sania -
"lasa drumul slobod
Sa treaca zmeii mei in tropot.
De-mparatia ta zbor mai departe
Dincolo de viata si dincolo de moarte!
Pe unde n-a mai fosl pina-acum nimic,
O lume noua Eu am sa ridic." |
Elegiac viguros, Beniuc e un atlet al slabiciunilor sprintare (Obosim), un nostalgic al iubirilor pierdute (Cintec despre fala), un filfizon al combustiilor rapide, frugale (Din cronica iubirii) sau un nihilist antistatal (in Dupa un an). Locul predilect al iubirilor sale intense e cofetaria, unde - din nou intimitatea se converteste in spectacol public. Cu abcesele de puritate supurind, poetul rataceste apoi pe strazi, incitind de ciuda taranii la inactivitate:
"O vara-ntreaga insa am tot visat la ea.
Taranilor, de ciuda, le injectam revolte:
La ce sa va mai stoarceti virtutea voastra-n holde,
Cind roada secerata vin altii sa vi-o ia?" |
Exista, insa, in aceasta lirica declarat erotica, o anume detasare ironica, menita sa risipeasca pregnantul iz de ridicol si deriziune; citadinisnuil prcamhulatoriu varsa, pe alocuri, cite un firicel subtire de grotesc peste un tort in general prea dulce, lacindu-ne sa credem ca autorul se joaca, in general, insa, tonul e grav, brodat cu suferinta, si daca exista ceva ce se denunta aici, atunci trebuie sa ne gindim neaparat nu la stereotipul situatiei in sine, ci la precaritatea postumitatii sale in ordine universala. Intram cu aceasta observatie intr-o zona mai adinca a poeziei lui Beniuc, caracterizata prin sentimentul de epigonism. Multe poeme din volum invoca debilitatea unor experiente (a scrisului, a iubirii), din convingerea - strict autentica, dar precar exprimata artistic - a nasterii poetului intr-o secventa temporala "tirzie", "obosita".
Citeva titluri sint, in acest sens, edificatoare: Final, Apus de poveste, E ceasul tirziu.Ultima scrisoare, Asterne vremea giulgi. Pomul sterp etc. Finalul volumului contrasteaza, de altfel, cu vitalismul semet al primelor poeme, imprimind discursului o linie descendenta. Oseminte, Strigoii sau Cele trei corabii preling tristetea poetului intr-o complicata mitologie sepulcrala, uimitoare continuind sa fie nonsalanta asternerii pe hirtie a unor versuri eminamente slabe, uneori chiar penibile. Volumul se citeste, din cauza aceasta, cu inerente accese de pudoare estetica, avansindu-se alene, scrisnindu-se exasperant din dinii. Durerea morala nu se lasa insa asteptata: in mai putin de zece ani, Beniuc va deveni "tobosarul (impurilor noi", suspendind, pina la senectute, dreptul dobindit de a invoca un crepuscul.
