CIND VIOARELE TACURA Ciclu de douazeci de poezii de Stefan Petica, larii titluri, doar numerotate, aparut pentru primn data ca atare in volumul Fecioara in alb. Cinci vioarele tacura. Moartea visurilor. Poeme, Bucuresti, 1902.
Titlul ciclului a fost utlilizat mai intii de poet pentru un articol politic (Cinci vioarele au tacut), aparut in "Lumea noua", 1898, nr. . Trei dintre poezii au aparut mai inainte separat: cea cu numarul VII in "Romania juna" din 31 iulie 1900, ca poema VIII din ciclul Fecioara in alb, poezia XIII, sub titlul Amurg parfumat, in "Literatorul", 1899, nr. 1, si poezia XIV, sub titlul Sonnet, in "Literatorul", 1899, nr. 7 (in acest caz, varianta definitiva va aduce diferente de grafie, dar si de continut). Poezia cu numarul III a fost inclusa si in actul II, se, 2 din tragedia Solii pacii (aparut mai intii in "Literatura si arta romana", ianuarie 1901).
Considerat de critica primul poet simbolist autentic din literatura noastra (de altfel, nu numai practician, ci si teoretician al curentului), Ştefan Petică scrie o poezie puternic personalizata, iar ciclurile ce alcatuiesc singurul sau volum de poezii antum au fiecare o remarcabia unitate, determinata de citeva metafore dominante si, in acelasi timp, realizeaza o continuitate care asigura si cartii ca atare calitatea de intreg artisticeste viabil. Marturiei proprii din Argumentul volumului ("Am scris aceste poeme intr-o vreme de zbuciumare tacuta si de deznadejde tragica"), poelul ii adauga in ciclul Cirul vioarele tacura citeva auto-definitii care completeaza si nuanteaza conceptia sa despre poezie. Intonat inca in prima piesa a ciclului, motivul cultului-neintrerupt se transforma in cea de a treia inlr-o directa declaratie a superioritatii ne-rostitului ("Cintarea care n-a fost spusa/ E mai frumoasa ca oricare"), o apreciere superlativa a virtualitatii deschise spre toate sensurile posibile ("Tortura ei necunoscuta/ Este suprema poezie"). Chinuit de aspiratia spre expresie. realizata doar la modul minor ("Cintecele mele/ Sunt gingase si triste si duioase/ si singure//", cum se spune in poezia cu numarul VII), poetul e in acelasi timp inspaimintat de latentele misterioase ale sufletului sau, in care pasiunile slau comprimate, dar pot oricind exploda intr-d combustie de neconlrolat ("Caci flacari izbucni-vor cu putere/ Din noaptea ratacitelor pacate"). Se afirma, deci, in aceste poezii, si 0 alta trasatura caracteristica nu numai intregului ciclu, ci ansamblului poeziei lui Ştefan Petică : dualitatea, cind nu de-a dreptul plurivocitatea, sensurilor, o ambiguitate genuin-moderna, care asigura fiecarei piese durabilitate si o capacitate inepuizabila de comunicare cu sensibilitatea specifica a cititorilor. In economia primului volum al poetului ciclul Cind vioarele tacura are nu numai o pozitie mediana, ci si o functie de tranzitie, de la primul (Fecioara in alb), dominat de aspiratia ascensionala si de metaforele puritatii, spre cel de-al treilea (Moartea visului), care debuteaza cu imaginea liminara a "ceasului negru" cind "pe cerul mortii incet s-aprinde-o stea". Cind vioarele tacura e, inainte de toate, ciclul gestului creator intrerupt (nu neaparat insa si ratat, caci am vazut ca tacerea inca nenumitului e valorizata de poet tocmai pentru infinitele sale latente). Chemarea inaltului, pastrata din ciclul anterior, se traduce de dala aceasta printr-o miscare de invocare a unor "brate obosite", crinul "de-argint" e "plapind" (XI), iar turlele cetatii par niste "brate desperate" ce semnifica moartea inceata a frumusetii insasi (XV).
Poetul, care, de altfel, la data aparitiei volumului, nu mai avea de trait (lecit doi ani, cinta in acest ciclu nu moartea, ci murirea, procesul lent de desfoliere a vegetatiei si a visurilor, a naturii si a arhitecturii, a gindurilor si a sentimentelor, a sperantei si a iubirii. Poezia cu numarul IV se refera direct la apropiata moarte a poetului insusi, intr-un cintec-descintec care atenueaza teama de propria disparitie prin transferarea gindului spre singuratatea iubitei: moartea poate fi privita astfel cu un soi de detasare, iar cei doi protagonisti sint antrenati intr-un ritual care estetizeaza pina si despartirea definitiva. Acelasi lucru se intimpla si in poezia cu numarul I, considerata de G. Calinescu - si, pe urmele lui, de mai toti comentatorii - "piesa capitala" a ciclului: stingerea cintului, tacerea instrumentelor, deplaseaza receptarea din zona auditivului in cea a vizualului, pastrind insa diafanitatea si caracterul fragmentar al senzatiilor ce nu inchipuie un decor - si cu atit mai putin o actiune, - ci sugereaza doar ideea de eleganta, finele si aspiratie superioara ("arcusuri albe", "paseri cu aripele-ntinse", degete fine, "clape de fildes ridicate", "flaute de aur"). Vocabularul poetic al ciclului este dominat de sonuri si parfumuri, iar "gramatica" sa - specific simbolista - se intemeiaza pe sinestezie. Efectele se obtin, in multe cazuri, prin subtila utilizare a repetitiei, nu numai de imagini si de idei, ci si de cuvinte, emistihuri si versuri, adica de mase sonore, care echilibreaza sau dau o leganare uneori soporifica (in sensul "aromirii" eminesciene) textelor.
Modalitatile concrete de folosire a repetitiei variaza (compara, de exemplu, poeziile cu numerele IV, VI, XII, XVI, XIX, XX), asa incit procedeul nu devine monoton si-si pastreaza intreaga putere de sugestie. Si, tot ca la autenticii simbolisti, sensurile poeziilor sint flotante, imaginile izolate sau bucatile componente pot fi interpretate in mai multe directii, solicitind neaparat colaborarea cititorului, dar ciclul in intregime are o inconfundabila personalitate de sens subiacent si unitate de expresie, chiar daca acestea nu pot fi traduse Iara rest in limbajul comentariului.
Acest fapt se datoreaza nu numai talentului autentic al poetului, ci si remarcabilei sale culturi estetice si literare, care merge de la Dante si Petrarca, prin Ruskin si miscarea prerafaelita, pina la cei mai caracteristici poeti "moderni" ai sfirsitului de secol al XlX-lca (Baudelaire, Vcrlaine, Mallarme, Verhaeren, Ilofmannsthal, Stefan George s. a.). Poezia lui Ştefan Petică se integreaza, pe de alta parte, perfect si intr-o succesiune romaneasca ce duce de la Hmincscu (ecouri mai mult sau mai putin involuntare din care pot fi descoperite in primele sale poezii) la Bacovia (Cind vioarele tacura IX este o poezie net prebacoviana).
