CIMITIRUL DLN STELE - Poezii de Ion Caraion.
Sub acest titlu, au aparut doua volume de versuri ale lui Ion Caraion Primul, tiparit in 1971 la editura Cartea Romaneasca din Bucuresti, cuprinde, in afara de ciclurile inedite Acuma toate-s departe si Trib, versurile din "caietul manuscris", volum bibliofil publicat "hors commerce" in 1970, Deasupra deasuprelor, urmate de ciclul Iederi (caiet vechi) - poeme ramase din anii debutului. Al doilea volum editat sub acest titlu a aparut in colectia "Poeti romani contemporani" a editurii Eminescu din Bucuresti in 1995 si reprezinta o antologie alcatuita de Emil Manu din: Cimitirul din stele (trei poeme - Litanie, Orbul din riu si Fotoliu de amurg - din ciclul Acuma toate-s departe, plus intregul grupaj Trib, poemele din Deasupra deasuprelor si cele din Iederi - caiet vechi); Interogarea magilor - 1978 (se retin doar opt texte); Dragostea e pseudonimul mortii - 1980 (reprodus integral); Apa de apoi 1991 (o selectie din ciclul omonim).
Ciclul Acuma toate-s departe, cu care se deschide Cimitirul din stele (1971) se inscrie in directa continuitate a viziunii din cartile imediat precedente - indeosebi a celei din Cirtita si aproapele (1970), care cunoscuse deja o agravare a accentului sumbru-apocalip-tic al universului imaginar si a vehementelor sarcastice ale limbajului.
Datele esentiale ramin aceleasi cu variatiuni si in secventele ciclului Trib, - aceeasi imagine de prabusire obosita, deformare supraealista, halucinanta si caricaturala a spectacolului dezagregarii generale; un lamento sunind intr-o lume-decor, supusa incertitudinilor hazardului ("lucrurile tremura in miinile hazardului"), inautentica si contemplata, ca atare, cu un radical scepticism - mixtura de lucruri si cuvinte: "intimplari care se cheama oameni,/ intimplari care se cheama vorbe"
Sentimentul bacovian al tirziului si pustiului apare si aici, cu o pregnanta deosebita ("Pentru mine nu mai e nimic tirziu. Totul e tirziu"), miscarea mecanica, aproape invariabila, a lumii e de cadere si ruinare, de irealizare:
"Toate lucrurile cad
in oboseli si povesti",
"Am vazut un om care nu luai era",
"la o suta de ani cadea cite o frunza",
"Vrabiile au ruginit,
copiii sinl seriosi si spun ta-ta-ta,
oamenii fac orase, flaute, gesturi si spun tu-tu-tu,
se-nvaja batrinii sa minta/ pururi acelasi timpul",
"-scriu pentru cind va li timp, azi numai e timp in lume -
dupa aceea cetatile au ajuns ca niste ciorbe"
O ironie acida devalorizeaza posibila emotie traditionala in fata trecerii timpului
("Trec anii ca niste magari.
Copiii s-au facut mari -
Ici un homuncul, dincolo de corci,
trec anii ca niste porci",
"timpul trecea ca un om cu iaurt")
ori a marilor proiecte de viitor: "Mi-a scris cucuvaia: la-mi propuneri" Citeva texte cu caracter ludic trimitind spre Hore-le lui Arghezi, adauga o culoare in plus aceluiasi registru fundamental grotesc al viziunii, intarit si de un fel de comedie a reificarii, in care locul personajului uman e luat de marioneta "frumoasa ca un esafod/ cind clantane-n ceata", ori de obiectele invadatoare; "scamatoria" si grimasa clovnesca domina aceasta lume derizorie si repugnanta: "Ningea peste cugetul, peste viitorul meu./ Peste goluri si civilizatii./ Lesiatic./ Scamatoreste./ Sedimenta panica si dezgust".
In acest context, poemele din Deasupra deasuprelor (1970) propun, in notatii concentrate, citeva "anamorfoze" si "halucinatii", in stilul de-acum consolidat al crochiurilor trasate cu apa tare a gravorului ironic-fantezist. (Versurile din "caietul vechi" purtind eticheta Iederi abia anunta temele si atitudinile definitorii pentru opera mai tirzie, insa intr-o formula deocamdata mai cuminte si mai "clasica").
O selectie mai "generoasa ar fi meritat, in antologia Cimitirul din stele (1995), volumul din 1978, Interogatia magilor, prezent aici doar cu cinci titluri, semnificative insa, ce-i drept, pentru "limbajul de contradictii" amintind de experientele suprarealiste, pe care il cultiva acum tot mai evident poetul. Apar astfel in vers "pasari obosite ca salariile vechi", "rana care pavoazeaza dilemele", padurea "prin care fiecare pasare e-un oaspete orb/ un clopot baroc/ un mag un strugure un ibis un gong/ mut", un Jsus care "isi vinde cuiele turistilor" - asocieri rafinat-insolitc sub care sa fie disimulata tensiunea spirituala. In schimb, Dragostea e pseudonimul mortii (1980), cu cele trei ample sectiuni ale sale - Teritoriu ars, Ctntece in pozitie de tragere si Regii din Pont - este prezent integral: el marcheaza de altfel unul din momentele de virf ale creatiei lui Ion Caraion
In care se contopesc organic toti afluentii liricii sale de pina acum. Ceea ce se impune, din nou, este vocea unui - cum il caracterizeaza Ion Caraion Regman - "poet al starii de criza (care) gaseste o orgolioasa vocatie in asumarea iara rezerve si Iara iluzii a acestei conditii, poetice, dar si umane: singuratatea, dezolarea, nelinistea, spaima, dezgustul si revolta unei fibre morale ultragiate, vexate pina la exasperare, ulcerate si macerate in vulnerabilitatea sa secreta, dar care - intr-o fanatica riposta - incearca, prin poezie, o himerica revansa de unul singur asupra intregului univers, desfigurind cu vitriolurile si supuratiile eului lezat fata realului".
Convins ca "nu trebuie facuta frumusete unde nu e", poetul construieste, intr-un discurs mereu tensionat, crispat, in care fantezismul grotesc isi inscrie jocurile pe un fond de rece reflexivitate, o ars poetica subliniat dizarmonica, pe masura lumii despre care vorbeste.
"Am luat cuvinte nepotrivite
si le-am varuit cu vorbe"
- se scrie, anti-arghezian, intr-un Ioc, iar altundeva:
"locuim in zdrobirea cuvintelor", "se schimba sensul// dcsencaza-mi acele suspendate jumatati de tipat", "semnificatia/ disparitiei semnificatiilor". Subtilitatile de limbaj si ornamentul exterior nu mai au ce cauta intr-un univers lipsit de aulenticitate: "presupusii pun umbre in greseala turnului/ planteaza dantele si semne/ am iubii un basm de tinichea/ ce valoare are un basm?" Textul poetic va cunoaste, deci, voite tulburari, discontinuitati, sincope, o fragmentare chemata sa concentreze in notatia punctuala, cu socuri asociative de factura suprarealista, dar si cu percutante accente reflexive, un puternic nod tensional, lasind, pe de alta parte, suficient spatiu de reverberatie imaginii, ca pentru completarea acelor "jumatati de tipat" invocate. Exemplul bacovian e inca o data foarte productiv in aceste poeme, si el vine din zona Stantelor obosit-rezumalive ori tresarind violent de impulsuri sarcastice, sau, cum le numeste poetul in ciclul Cintece in pozitie de tragere, "electricele descarcari sadice" (in acelasi text, "poemul" e definit din nou sub semnul unei mari tensiuni launtrice, al destramarii si distrugerii:
| "o! ca de viscol mi-i frica si ma duc spic poemul care-o sa ma bintuie care-o sa ploua care o sa arda si o sa inghete peste mine si inlauntrul caruia am sa inghet am sa ma carbonizez ma voi inmuia descleia destrama imparti rari pulveriza si dispare"). |
