Oricare din manifestarile de sensibilitate moderna isi cuprinde desavarsirea ei; fiecare (muzica, poezie, pictura) isi are libertatile, destinderile sau constrangerile proprii. Ar fi o eroare deci sa se desprinda de la inceput linia comuna, spargand fruntariile dintre sunet, cuvant, culoare: si totusi, numai prin calea aceasta se poate cobori pana in maruntaiele epocei; de aici scapa formula insemnand indelungate reactii de laborator, limba fixand un ceas pe peretele vremei.
Poezia moderna trebuie primita asadar de o parte ca o mana strabatand singura printr-o apa. Desigur, rasunetul acesteia il vom gasi necontenit in toate celelalte realizari contimporane: taria insasi a curentului actual consista in integralul tuturor eforturilor de pretutindeni ; filon unitar, nerv vibrand acelasi in plastica, literatura, muzica, arhitectura, teatru. Exista, neindoielnic, o intensa analogie, mai presus de trasaturile innascut organice. O analogie-esenta; o analogie de corpuri geometrice.
Materialul poeziei modeme (ca si al picturei) poate fi acelasi ca al poeziei de totdeauna. imbogatirea lui printr-o suma de elemente in urma apropiate: inventii tehnice, operatii matematice sau bancare e de pura suprafata. De fapt, materialul a ramas acelasi; schimbata cu desavarsire c insa interpretarea lui. Pentru spectator intelegerea aceasta scapa. Observatia lui se loveste de la inceput, fara putinta de inaintare, de transformarile din afara. Pentru el arta noua e o arta de revolutie, lipsita de suportul continuitate in timp. Inexact. De altfel, in arta, ca pretutindeni, in domeniul social de pilda, revolutia este exclusa. Se vorbeste despre revolutia franceza, revolutia proletara, revolutia cubista, netinandu-se seama de insusi esentialul proces de dezagregare a unei stari de fapt si de cristalizare lenta a unei alteia urmatoare. Fenomenul ignorantei e usor explicabil prin aceea ca mintea spectatorului ia contact cu o noua etapa artistica sau sociala in clipa insasi a desavarsirii ei. Staruitoarele cercetari de atelier, transformarile de sambur germinand subteran cu incetul raman necunoscute.
In pictura moderna, descoperirea fundamentala, ideea de plecare (si aceasta revine in mare parte lui Cezanne) a fost considerarea obiectului ca obiect in spatiu, posedand toate elementele de echilibru ale volumului: dimensiuni, centru de gravitate, pondere. De aici: intreg sistemul constructivist de acum. indepartarea oricarui subiectivism, integrarea portretului, peisagiului, naturei moarte nu ca expresie de suflet, ci ca existenta materiala, organica, iata in nucleu doctrina realizarii contimporane. Din ea s-a desfacut mai tarziu, coada de paun, curcubeu, cer in amurg sau in zi torida, ca trepte, infatisarea virila a tabloului modernist.
Rasfranta aceasta atitudine in poezie capata o si mai adanca semnificatie.
Substanta poeziei noi - am spus - a ramas aceeasi. Observarea ei e insa cu totul alta: stiintifica. Nu ca precizie, ci ca sistem: organica, obiectiva.
Poetul drumului de azi nu geme, nu se emotioneaza bolnav, nu-si sterge lacramile de carnea uneori pietroasa a fluviilor. Aspre, sub biciul Iui, turma stelelor latra salbatec.
Desigur, poezia noua poate relua temele vechi: lacul, padurea, marea, dragostea, toamna etc. Dar aici toate acestea pastreaza intreaga prospetimea, duritatea primitiva. Pulseaza, plutesc incoherent, real, precum in pamant carbune.
Cu chipul acesta, poezia inceteaza de a mai fi subiect; in locul fotografiei sau povestirei reproducere, elementele considerate in spatiu capata o existenta acuta. Poezia devine tren spargand pupila in dilatare, munte cu schelet de lumina, mare cu dantela si lanturi, camp, actiune pura4ranspusa pe un plan de viata in crestere. Problema poeziei deci nu se mai pune pe catalogari diferite (erotic, national, istoric), ci poezia devine dintr-o data universal umana, poezie-poezie, poezia-ciment, poezia-plansa, inginer de creier, organism viu, integrat simplu intre fenomenele naturale. Fireste, in cadrul acesta de vigoare multipla si noua cuvantul e taiat si el dintr-o cariera virgina. Fraza devine luminoasa, cu o ordine proprie, uneori inventie surpriza a poetului drumului de fier de azi. Prin ea, inteligenta isi desfunda neprevazute culoare, scuturata violent din lenevia unei platitudini repetate.
Expresia poetului nou e plina de cutezare, de savoare absurda: tarnacop, bumerang, salt intrecand in inaltime toate performantele mondiale.
Alaturi de limba, notatia e intotdeauna sangeranda, cruda, zvar-colindu-se soparla in taiere. Dincolo de inregistrarile trecute sau prezente, senzatia, prinsa stea in clestele poemului actual, invioreaza, uimeste, patrunde ca o injectie.
E oaresicum in pasul acesta o intoarcere spre izvorul de la inceput (senzatie prima), razbind darz printre pietrele si drumurile aspre de carpen in munte. Pe aici malurile sunt apropiate, apa rea, in torent bolovani batrani lovesc genunchii. Prin stanci, numai plamani cu respiratie tare, muschi vanjosi pot patrunde.
Drumul e lipsit de odihna, luntrii stramte ameninta cu prabusire, vantul trece prin coaste ca prin cozi de cai. Nu e loc pentru pantecele intins lenes pe chaise longue; pieirea pieptului uzat si flasc ca o manuse.
Poetul nou e un explorator infruntand meridianul cel mai primejdios, coborand in insusi miezul intelegerei, ecuator incins sau pol cu zapezi ca bretele. Pe umerii lui preerii cresc.
Stepe, mari, saltimbanci, trenuri ii circula in artere.
Exista un inteles care trebuie perceput cu antenele fiintei intregi, mai presus de inteligenta si de logica.
Poezia noua cuprinde ritmul cel mai variat fara sa fie ritm, rima cea mai surprinzatoare, mai presus de rima.
Poemul tipa, vibreaza, dizolva, cristalizeaza, umbreste, zgarie, inspaimanta sau calmeaza. Imaginele se imbulzesc nu in comparatii sterpe, ci in asociatii fulgere, frunzis in noapte.
Orice vers e o suma de noi posibilitati, o alta solutie a ecuatiei primare.
Triumful poemului nou incepe fecund cu Mallarme. E, desigur, in toata expresia si realizarea acestuia cel mai construit ascensor pentru zgarie-cerul imaginatiei actuale.
Generatia ultimilor ani (din Franta mai ales) a adus o contributie rodnica neasteptata.
Totusi efortul de continua cercetare a poemului nou oboseste repede. Multi dintre rascolitorii de ieri sunt apoi in declin, tot mai aproape de sucombare; intre pulpele lor istovite, calul salbatec de savana nu se mai frange. Singur printre ei (nume care trebuie retinut), Tristan Tzara biruie cu o vigoare mereu reinnoita. in el se rup diguri, vuiesc pesteri, se strange cheag tipatul de acum.
Limba noua, senzatie cruda, constructie clasica obiectiva (impusa de o ordine si constrangere proprii), poezia actuala umfla coaja solului, circula seva prin nervura frunzelor, tasneste apa minerala.
Sa-i primim deci lovitura in tampla, sa-i simtim in maduva glasul aruncat peste gatul acestui ceas, indemanatec ca un lasso1 de westman2.
1924
(Integral nr. 4, iun. 1925; inclus in A doua lumina, 1930)
Note
(1) lasso (engl.); lasou - funie lunga cu nod miscator, servind la prinderea cailor salbateci sau a vitelor; (2) westman (engl.) - om al Vestului.
