INSULA TRANSCENDENTA.
In nuvela Cezara, iubirea este singura cale de mantuire a fiintei umane prin recuperarea patriei mitice si regasirea armoniei primordiale a cuplului adamic (salvarea de la vremelnicie). Obsesia romanticilor pentru tiparele originare ale existentei umane face ca tema iubirii sa fie dezvoltata intr-o structura mitica, avand drept motiv central "insula lui Euthanasius" - "insula transcendenta", simbol narativ al iesirii din ordinea timpului istoric (profan) si al reintegrarii in ordinea sacrului (paradisul recuperat).
Putem folosi ca punct de plecare in analiza nuvelei urmatoarea interpretare a simbolisticii insulei, oferita de Mircea Eliade in eseul Insula Iui Euthanasius: "S-ar putea spune ca elementele oceanice si nostalgia insulei paradiziace apartin in general romanticilor; caci romantismul a «descoperit» oceanul, a fost sensibil la magia lui, i-a interpretat simbolismul. () Romantismul in intregimea Iui reprezinta nostalgia dupa «inceputuri»; matca primordiala, abisul, noaptea bogata in germeni si latente, principiul feminin in toate manifestarile sale sunt categorii romantice majore, care nu depind de «influente» livresti sau de «moda», ci definesc o anumita pozitie a omului in Cosmos, inrudirea lui Eminescu cu alti mari poeti romantici nu poate fi, asadar, explicata prin «influente», ci prin experienta si metafizica lor comuna. ()
Insula lui Euthanasius insa, desi se integreaza perfect in simbolismul oceanic si cosmogonia lui Eminescu, are semnificatii metafizice si mai precise. Daca apa - si indeosebi apa oceanica - reprezinta in foarte multe traditii haosul primordial de dinainte de creatie, insula simbolizeaza manifestarea. Creatia. intocmai ca si lotusul din iconografiile asiatice, insula implica «stabilire ferma», centrul in jurul caruia s-a creat lumea intreaga. Aceasta «stabilire ferma» in mijlocul apelor (adica a tuturor posibilitatilor de existenta) nu are totdeauna sens cosmogonic. Insula poate simboliza si un taram transcendent, participand la realitatea absoluta si deosebindu-se, ca atare, de restul Creatiei stapanite de legile devenirii si de ale mortii. () intocmai cum in mijlocul apelor amorfe insula simbolizeaza Creatia, forma, tot asa, in mijlocul lumii in eterna devenire, in oceanul de forme trecatoare ale Cosmosului, insula transcendenta simbolizeaza realitatea absoluta, imutabila, paradiziaca. Insula lui Euthanasius face parte () din clasa insulelor transcendente".
IUBIREA ABSOLUTA SI STAREA EDENICA. |
Structura mitica a nuvelei Cezara nu este evidenta dintru inceput, mascata fiind de epicul liricizat. Ea se cristalizeaza insa treptat sub forma unei constelatii de motive in planul de adancime al textului: ingerul si demonul (cu varianta ingerul cazul, Lucifer), androginul, spatiul mitic - Centru al lumii - configurat ca sistem de cercuri concentrice, apolinicul si dionisiacul.
Epicul liricizat (in fapt, nuvela este dezvoltarea epica a unei idile) se bizuie pe elemente din structura operei: personajele sunt proiectii ale autorului-narator; conflictul Ieronim/Castelmare, ce ar trebui sa sustina axul subiectului, este derizoriu, insuficient construit artistic, lasat intr-un plan secund; naratiunea la persoana a III-a este fragmentata prin inserarea altor forme de discurs: descrierea si confesiunea epistolara ce subiectivizeaza relatarea; secvente ample ale textului sunt realizate poematic; adevaratul centru al epicului si al dramei lui Ieronim si a Cezarei este "insula lui Euthanasius" - laitmotiv si su-prapersonaj -, taram al anularii devenirii istorice intr-o "stare" paradiziaca prelungita.
Ieronim (protagonistul nuvelei) - "ciudat amestec de vis si ratiune rece" -, atras de paradigmele eterne ale lumescului si nu de ascetic, renunta la calugarie lasandu-se descoperit de iubire pentru a o descoperi si el, in final, drept ultima/suprema revelatie pe care i-o va oferi paradisul lui Euthanasius.
Pentru a putea iubi, Ieronim isi transfera, la inceput, iubita in "icoana". El ii marturiseste Cezarei, in raspunsul la prima scrisoare a acesteia, ca are nevoie nu de prezenta ei carnala, ci de absenta ei pentru a o iubi, nu de trairea sentimentului prin simturi, ci de contemplarea lui mentala. Iubita e astfel desprinsa de forma trecatoare a trupului si, printr-un exercitiu al mintii, ridicata la imaginea eterna a Iubirii, prototipul netulburat de imperfectiunile simturilor - constructie a spiritului. Idee a frumusetii. Aceasta vointa de sublimare a iubirii pare sa fie prelungirea unui gand al autorului (implicit al personajului), gand pe care dezvoltarea ulterioara a epicului transmutand dragostea lui Ieronim si a Cezarei in insula lui Euthanasius si oferindu-i, numai aici, finalizarea il va face explicit: in ordinea realitatii fenomenale iubirea, "Visul" frumusetii, nu se poate implini. El nu poate fi atins decat in planul transcendent reprezentat de insula Iui Euthanasius - metafora-simbol semnificand iesirea din fenomenal si alteritate (= devenire), intrarea intr-o alta dimensiune a fiintei - cea mitica (arhetipala).
Asa se explica de ce, initial, ,jetea de amor" a Cezarei, "acea nemarginire de simturi contrazicatoare, turburi, desperate", se confrunta cu atitudinea de rezerva si amanare a lui Ieronim, cu melancolia lui "impersonala", cu nehotararea si seninatatea lui "abstracta". Singura "magia insulei" va rezolva drama personajelor, detinand rolul decisiv in istoria pasiunii lor. Dupa cum se va vedea, Ieronim se va indragosti cu adevarat de Cezara numai dupa ce amandoi vor fi regasit nuditatea paradiziaca, starea edenica, in geografia mitica, nu reala, a insulei, departe de "cetate" (lumea "devenirii oarbe").
Asocierea contrariilor: angelic/demonic in portretizarea lui Ieronim este in spiritul gandirii romantice care propune esente antitetice prezente in acelasi individ. in aceeasi masura este portretizata Cezara: "par blond - bruma aurita" (aspect angelic) si "ochi de-un albastru intuneric", "demonica".
Armonizarea contrariilor in cele doua portrete reface, in structura de adancime a nuvelei, imaginea androginului: frumusetea feminina a lui Ieronim care se lasa cucerit si "agresivitatea" aproape virila a Cezarei care provoaca si cucereste. Inversarea temporara a rolurilor si similitudinea portretelor fizice ale protagonistilor mascheaza, accentuand, conditia fiecaruia (virilitatea lui Ieronim si feminitatea Cezarei).
Iubirea Cezarei este revarsare exaltata a simturilor, guvernata de instinct. Amestec paradoxal si tulburator de atitudini - inocenta si senzualitate, sfiosenie si provocare -, Cezara este vie si voluptuoasa, prezenta care alerteaza simturile lui Ieronim impiedicandu-l s-o iubeasca: [,A-ngenuncheat langa mine m-a tugat sa-i sufar iubirea nu-ti pot descrie expresia de nevinovatie, candoare si amor din fata ei" - ii descrie Ieronim lui Euthanasius. J-am spus cuvinte bune. () N-o iubesc"]. Vederea lui Ieronim pozandu-i pictorului Francesco ii desteapta eroinei senzatii si emotii a caror intensitate n-o poate controla: "era obosita de emotiune", "tremura ca varga", "avea toaleta dezorganizata, parul valvoi, ochii aprinsi, fata rosie ca sangele", "ochii plini de lacrimi si dorinta".
Daca Cezara se lasa calauzita de simturi, printr-o inocenta, dar dezlantuita instinctualitate, iubirea lui Ieronim este, in aceasta etapa a relatiei lor, luciditate, spiritualizare
a trupescului. De aceea el simte ca nu o poate iubi pe Cezara atata timp cat prezenta ei ii tulbura simturile.
Schimbul de scrisori din capitolul V arata opozitia de atitudine a celor doi protagonisti in perceperea iubirii: acesta este prologul relatiei lor.
Femeia este imploratoare, dar si orgolioasa (constienta de frumusetea si tineretea ei, de vraja ei seducatoare), intuitiva si sentimentala, senzuala, dar si sfioasa, supusa si, in acelasi timp, provocatoare, o alta "Floare albastra": "Ah! Cum as topi gheata ochilor tai cu gura mea - iubite.1"
Barbatul este reticent fata de viziunea femeii asupra ,fericiriC El este ganditorul sceptic, schopenhauerian, care vrea sa descopere valoarea etema a frumusetii iubitei, imobilizata in "icoana", descoperita de vocea ispititoare a speciei: "Aurul este o nenorocire si fericire, ce mi-o oferi, venin".
Lumea fenomenala este incompatibila cu fericirea si cu Iubirea spre care privirea "demonului" aspira. Iubirea e redusa, in aceasta lume, la instinctul reproductiv: "Placerea dobitoceasca, reproducerea in musinoiul pamantului de viermi noi cu aceleasi murdare dorinte in piept (), aceleasi sarutari gretoase"
Barbatul se simte un instrainat ("un exilat, un paria, un nebun") intr-o ordine existentiala organizata in jurul acestui instinct - "oarba vointa de a trai" a lui Schopenhauer -manifestat ca o mecanica a destramarii si egoismului, dictata de principiul raului: "Mancare si reproducere, reproducere si mancare!" Raul - cu multiplele sale manifestari - este principiul "aprioric" ordonator al lumii fenomenale pe care Ieronim o simte ostila. El nu vrea sa fie sclavul instinctelor si al femeii care-i hraneste, cu prezenta ei reala, instinctele: "Nu! nu ma voi face comediantul acelui rau, care stapaneste lumea". Cenzurandu-si instinctele, eroul are orgoliul singularitatii sale si vointa detasarii categorice de fenomenal a geniului (concept romantic):
"Samburele vietii este egoismul si haina lui, minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, cand ma sui pe o piatra inalta. imi pare ca in cretii mantalei, aruncate peste umar, am incremenit si am devenii stana de bronz, pe langa care trece o lume, ce stie ca acest bronz nu are nicio simtire comuna cu ea Lasa-ma in mandria si raceala mea De ce vrei tu sa ma cobor de pe piedestal si sa ma amestec cu multimea? Eu ma uit in sus, asemenea statuiei lui Apoll fii steaua cea din cer, rece si luminoasa! S-a/unci ochii mei s-or uita etern la tine!"
|
Eroul cere femeii impersonalizare, o transforma in imagine astrala - semn al mintii, al contemplatiei reci.
Din scrisoarea lui Ieronim catre Euthanasius aflam ca iubita-icoana se materializeaza sub forma de imagine desenata: "Desmierd un chip de copila in felul meu adica implu un album cu diferitele expresii ale unui singur cap. () Am intrat la o copila inamorata de mine, pe care insa n-o iubesc Am vazut-o rosie, sfioasa, turburata Am zugravit in cartea mea aceasta expresie. () E de sarutat schita mea. Poate ca e una din cele mai nimerite din cate-am zugravit. Am pus-o langa mine. Decon-certare si o dulce resignatie. Un profil ingeresc! () O adorabila schita! Dar simt ca din ce in ce schitele se familiarizeaza cu inima".
Indepartarea iubirii ca prezenta fizica, grea de voluptate si rascolire a simturilor, duce la familiarizarea interioara cu imaginea iubitei adapostita in suflet. De la iubita-i icoana (ipostaza spiritualizata a iubirii), depasirea contrari etatii si a confuziei sentimentale se lamureste in experienta nemijlocita a iubirii ca placere a simturilor (capitolul VI). Ieronim traieste acum tensiunea interi- _____
oara a oscilatiei intre atitudinea apolinica (senina contemplare a Ideii de frumusete) si cea dionisiaca (impartasirea din iubire - "betie a simturilor"). Se sugereaza ca feminitatea este principiul armonizator al contrariilor.
IUBIREA PASIONALA
Secventele redate prin monolog interior aduc in prim-plan evolutia interioara a protagonistului, pana la marturisirea pasionala a iubirii:
"Daca mi-ar da pace, gandi el in sine, totusi ar fi cum ar fi. Atunci as tine-o de mana ei mica si ne-am uita in luna - in virgina luna - atunci o privesc ca pe o statua de marmura sau ca pe un tablou zugravit pe un fond luminos, intr-o carte cu icoane Pare-ca parul ei e o spuma de aur, atat de moale-i Si fata ei se polieste intr-un mod ciudat. Dar nu-mi da cat lumea pace mereu ma gatuie ma saruta -si zice c-o iubesc. Ba pe dracul! Altfel e chiar frumoasa - sa spun dreptul. Barbia se rotunjeste ca un mar galben gurita cateodata parca-i o cireasa Si ochii, ah!
ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei imi atinge genele si ma-nfioara pan-in talpi. Atunci nu mai vad ce frumoasa e o negura imi intuneca ochii atunci as omori-o Asta nu-i trai, asta-i chin"
In alta secventa: ,,El rezemandu-si cotul pe spata bancei, isi lasa barbia pe mana, miscandu-si incet degetele, si se uita uimit cu ochii stralucitori la stralucitorul ei chip, ce s-apropia. Ea sazu alaturi cu el, dar drept in luna. Nu-i atinse mana - nimic. Luna o poleia frumos si ea era indestul de vicleana spre a se lasa muiata-n intreg de aceasta dulce si voluptoasa lumina. El o privea mereu. Apoi isi intinse el mai intai mana si apuca incet manuta ei fina si rece. «Ah! gandi, si un ce nemaisimtit ii trecu prin inima, ah! cum imi place acum!»"
Marturisirea pasionala a iubirii capata incantatii de imn si se traduce in gesturi si atitudini extreme (omorarea lui Castelmare - rivalul, barbatul ce aspira, in acelasi timp, la iubirea Cezarei): "Trandafirii infloreau pe fata ta Tu, regina a sufletelor - nu esti curata ca izvorul? mladioasa ca chiparosul? dulce ca filomela? tanara ca luna plina, copilaroasa ca un canar, iubita ca o dumnezeire? () Ah! te iubesc! tipa el agasat te iubesc! o vad prea bine ca te iubesc!"
Reintegrarea in patria
MITICA. De la trairea iubirii ca placere a simturilor la trairea iubirii in absolutul ei, trecerea nu e posibila decat prin parasirea lumii fenomenale si reintegrarea in patria mitica - insula lui Euthanasius.
"Insula lui Euthanasius, cu stralucirea ei de cercuri concentrice (pestera din insula aflata in mijlocul raului de pe insula din mijlocul marii), este un evident centru al lumii, reeditand, prin topografia sa (raurile care se varsa in lac etc.) si prin intreaga-i infatisare, paradisul" (Ioana Em. Petrescu, Eminescu Modele cosmologice si viziune poetica).
Este un rai ascuns la care are
acces numai cel chemat - purificat prin somn (ca Ieronim, care se refugiaza aici pentru a scapa de acuzatia de crima) ori purificat prin cufundare in apele marii (ca Cezara, care,
dupa moartea tatalui ei, paraseste si ea viata sociala).
in aceasta insula paradiziaca este posibila implinirea - in absolut - a dragostei celor doi tineri, dezbracati acum de formele existentei trecatoare, reintorsi la goliciunea originara - Adam si Eva in paradis.
"in mijlocul acestei feerii a noptii, lasate asupra unui rai inconjurat de mare. trecea Cezara, ca o-nchipuire de zapada, cu parul ei lung de aur. ce-i ajungea la calcaie Ea mergea incet () isi aducea aminte de amantul ei si-i parea ca-i Eva-n paradis () o dorinta de fericire ii cuprinse sanul era atat de insetata de amor () Deodata ea vazu prin arbori o figura de om ().
- Cezara! striga el, cuprinzand-o-n bratele lui Cezara! esti o inchipuire, un vis, o umbra a noptii zugravita cu zapada luminii de luna? Sau asa esti tu? tu?
Eaplangea ().
- Tu esti? chiar tu? intreba ea cu glasul inecat, caci toata cugetarea ei se-mprospatase, toate visele ei reveneau splendide si doritoare de viata"
Regasind starea edenica a primului cuplu, Ieronim si Cezara traiesc acea stare de beatitudine a vietii echivalenta cu moartea simbolica, cu eliberarea de individuatie, de existenta sociala si devenirea istorica: reincorporarea in forma eterna a arhetipului.
BIBLIOGRAFIE:
Eliade, Mircea - Insula lui Euthanasius, in Drumul spre centru, Ed. Univers, Bucuresti, 1991; Eminescu, Mihai - Proza literara, E.P.L., Bucuresti, 1964: Petrescu, Ioana Em. - Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica, Ed. Minerva, Bucuresti, 1978.
