CETITI-LE NOAPTEA - Volum de nuvele de Ion Minulescu.
Cu un portret de Iser. Bucuresti, Rditura Cultura Nationala, .
In periodice: De vorba cu necuratul, "Cetiti-ma", I, nr. 3, februarie 1922, p. 143-. Omul cu inima de aur, "Gindirea", IV, nr. 3, 14 martie 1924;
Dupa culegerile epice vadit simboliste, dar, in aceeasi masura, firave ca substanta. Casa cu geamurile portocalii (1908) ori Masti de bronz si lampioane de portelan (1920), Cetiti-le noaptea din 19.10 dadea masura disponibilitatilor pentru fantastic ale poetului. Volumul insemna totodata un test asupra compatibilitatii dintre sentimentalismul truba-duresc exteriorizat cu distinctiva gesticulatie declamatorie si un gen al lucrurilor spuse pe jumatate si al anxietatilor savant pregatite. Pecetea "minulescianismului" nu e absenta nici de asta data, evidentiindu-se in reflexele de lumina ale fundalului, aliate in graitoare concurenta cu afabulatia supranaturala - formal "amenintatoare". indeosebi, De vorba cu necuratul, istorisirea cea mai intinsa (chiar daca nu si cea mai izbutita), reliefeaza aceasta ambivalenta. Asa cum anunta si titlul, compunerea isi propune sa reinsufleteasca literar stravechiul motiv al ivirii diavolului in viata de toate zilele. Ca Machiavelli si Le Sage ori Creanga si ("aragiale, Ion Minulescu preface situatia supranaturala in pretextul reconfortant al dezvaluirii unor stari de lucruri cit se poate de verosimile. inrudit temperamental mai ales cu ultimul, adica cu autorul lui Kir Iamtlea, poetul se amuza in a oferi pina si impielitalului - un alt "diavol schiop" care, in postura umana, raspunde la numele de Damian - o infatisare de alura caricalurala: "Scund si slab, cu nasul coroiat si cu figura spina si uscata ca o smochina presata, cele citeva firisoare de par roscat ce-i atirnau din barba pareau absolut de prisos. Cu soldul drept iesit afara, si sprijinit pe un baston solid si noduros, ghiceam ca necunoscutul schioapafa."
Intentia subtil' umoristica se pastreaza in enumerarea insusirilor extranalurale ale insului nu doar accentuat livresti (de pilda, mania de a rivni umbra oamenilor) dar interferente cu performantele tehnice ale secolului, iar, pe aceasta cale, cu limbajul literaturii science-fictiori; astfel, doct si afabil (ca rubedenia sa, Mefistofel), el disertcaza pe seama miracolului prezentei sale simultan-dispersate (ubicuitatea) atribuindu-l unor utopice unde hertiene actionate de un aparat "radiator" si de unul "inregistrator". Dincolo de caracterul evident conventional al tramei suprafiresti, cititorul sesizeaza Iara intirziere natura mesajului epic. La antipodul adevaratului fantastic, dar in prelungirea clasicului basm-apolog, inaugural la noi de Toderica al lui C. Negruzzi, autorul ne propune istoria afacerilor necurate, fireste intr-un sens mai mult omenesc decit diabolic, ale unui contrabandist de frontiera. Naratorul pretinde a-I li cunoscut la Predeal in epoca neutralitatii premergatoare intrarii noastre in cel clintii razboi mondial, prilej de a evoca inversunatele dispute de presa si parlamentare precum si unele celebritati politice ale vremii. Finalitatea demascatoare a istorisirii atinge uneori cote de o virulenta capabila sa aminteasca unele cunoscute romane interbelice inspirate de marea conflagratie razboinica. "Stii ce au fost vremurile acelea de dulce si jenanta beatitudine fizica si morala pe care diplomatii si oamenii politici o botezasera "neutralitate expectativa', iar patriotii de la cafenea "mormintul demnitatii noastre nationale". Aurul curgea mai galben ca griul.
Vinzarile se faceau numai in aur sau in schimbul altoi articole.[] Neutralitatea renta mai bine ea o mosie de citeva mii de pogoane si toata linia frontierei nu era plina decit de neutralii caic mai (irziu aveau sa dea nastere imbogatitilor de razboi." inrudita, ea modalitate epica, Omul cu inima de aur readuce in discutie inclinatia lui Ion Minulescu (caracteristica multor reprezentanti romani ai genului) de a asocia - in chip de mixtura fantasticul altor resurse literate. Ingerinta vine acum din partea poeticului, asadar in prelungirea unei tendinte relevate de primele sale proze. Episodul mai presus de fire se va intruchipa astfel ca o parafraza la o idee lirica: sarutul intrezarit metaforic in imaginea picaturilor de ploaie cazute pe asfalt. Pornind de la aceasta eventuala "corespondenta" de tip baudelairian, recitativul epic - rezultat al unei translatii nelipsite de suplete - deapana istoria avatarurilor lui Abraham Zacheul, individ celebru prin aceea ca "saruta mai bine ca toti seniorii de la Curtea lui Ludovic XII".
Ajungind s-o ispiteasca si pe regina, faima lui de "gura de aur" - - devenita aceea de "om cu inima de aur" - va ajunge sa-l coste . iata. Aflam apoi ca spadasinii platiti sa-l lichideze in numele puterii nu s-au multumit cu omorul ci si-au ingaduit infractiunea suplimentara de a-i fi vindut inima unui "orfevre", negustor care s-a apucat sa comercializeze aurul. Drama metafizica a seniorului tocmai de aici provine: el nu-si va gasi odihna de veci decit atunci cind va realcatui din metalul pretios ratacit in cele patru vinturi legendara-i inima.
Aceasta e si explicatia iruptiei sale in plin ev modern: ii mai lipsea doar fragmentul din inelul de pe degetul naratorului. Norocul sau consta in a nu-l fi gasit la un ins dedat inavutirii, ci la un "intelectual in genul lui Edgar Poe", care-si motiveaza astfel generozitatea: "daruindu-i posibilitatea mortii, ii daruiam insasi viata pe care n-o putea trai cu adevarat decit subordonind-o inimii". Iar pentru ca eschiva ironica si ambiguitatea sa iasa mai mult in relief, autorul ne previne - cu malitie ingaduitoare - ca intimplarea ar fi fost traita de prietenul sau, foiletonistul Dumitru Dumitrescu Dum-Dum, un muritor caruia ursitoarele i-au harazit sa "bea linistit si demn ca un fluviu care-si inghite afluentii cu seninatatea unei orinduiri fatale, pentru ca mai lirziu sa se arunce si el in mare". Tot despre un obiect reclamat de catre o fiinta "de dincolo" e vorba si in Cravata alba. Numai ca numita podoaba vestimentara adecvata fracului mijloceste aici o scena cu adevarat descumpanitoare, deoarece e solicitata de catre scheletul unui tinar ucis de parintii iubitei sale.
In respectul mijloacelor consacrate ale goticului, povestitorul pregateste acum aceasta culminatie a fantasticitatii, devansind-o prin straniul spaimei senzatiei de strangulare traite la orice purtare a obiectului malefic (tema consacrata), cumparat de la niste suspecti negustori armeni.
Pe cit ii sta in putinta, Ion Minulescu incearca de asta data sa evite transparentele explicit-realiste, sublinierile poetico-simbolice ori poantele umoristice. Un zimbet pare sa-i ramina totusi in coltul gurii, caci iata cum marcheaza remiterea nemaipomenitei cravate albe: "Schimbul de posesie se facu dar fara nici o alta formalitate. Scheletul ma saluta cu gratia celui mai perfect savoir vivre si disparu pe cealalta usa a biuroului, ca si cum ar 11 fost unul din obisnuitii casei". Nu e deci de mirare ca Barbierul regelui Midas (1931) reia modurile apologului feeric, utilizind pe o arie mai larga recuzita insolita in numele "voluptatii adevarului" (subtitlul romanului), a unui adevar demistificator, intolerant fata de orice masti, situai manifest in traditia invocatei, in text, Scrisori pierdute caragialie-ne.
Dincolo de simbolismul sau de parada, de atractia pentru fastul pietrelor pretioase si "atmosfera misterioasa a perdelelor trase", proza lui Ion Minulescu atesta un incorigibil Mitica bucurestean, jovial si putin fanfaron, care sta De vorba cu necuratul luindu-si peste picior interlocutorul
