Orice incercare, cu pretentie de seriozitate, de raspuns la intrebarea: ce este romanul? nu poate incepe decat de la un punct de vedere asupra romanului; in lipsa unui astfel de punct de vedere, intrebarea risca sa fie intotdeauna suspendata in gol. O lege fundamentala privind progresul adevarului, fara a socoti intru nimic virtutile si foloasele cercetarii, ale recoltarii si criticii informatiei din domeniu, presupune importanta, prioritatea si eficienta decisiva a momentului creator, cel al inventiei sau al inspiratiei. Evident ca actul creator, oricat de fidel ar reproduce el gestul prometeic, nu se poate naste din nimic; nici chiar episodul anodin, care se zice ca i-ar fi inspirat lui Newton principiul legii gravitatiei, caderea unui mar de pe o creanga, nu poate fi un fapt izolat, fara nici o legatura cu un context si o scrie, cu o suma de imprejurari si cu o intreaga experienta. Ca si performanta atletului, creatia in domeniul gandirii, al reflectiei, al ideilor presupune un antrenament. Singura particularitate a momentului anterior scanteii de inspiratie de tip newtonian este aceea ca el este ascuns, invizibil; dar exista si tipul de antrenament vizibil, care da pe fata etapele si dificultatile unui efort rodind vizibil si exemplar in produsul creat.
Fruct al unei acumulari oricum laborioase, chiar daca ascunse ori vizibile, schita de fulger a primei intuitii creatoare se cere verificata, probata, imbogatita si fundamentata prin excursul complet sau partial al unei cercetari a probelor ei materiale si a intregului ei dosar critic. Dupa care iluminarea fugara se poate stabiliza intr-un intreg si rotund orizont, cu geografia lui vizibila si amanuntita. (2) Adevarul cunoaste progresia lui deplina, de la mugur la fruct. Acest traseu cu aparenta circulara, in realitate spiralat, caracteristic desfasurarii si implinirii cunoasterii in toate domeniile ei. pe taramul ideilor literare in context cultural se particularizeaza in procesul hermeneutic. (3)
Romanul, model literar dominant in ultimele doua secole, ramane si pentru prezentul imediat, dupa cum este de asteptat sa ramana si pentru viitorul pe care il putem banui, o forma narativa importanta, in ciuda faptului ca lunga lui istorie, de un mileniu sau chiar doua, pare a fi depasit punctul de varf al mobilizarii puterilor creatoare ale romancierilor si al interesului maxim al cititorilor. Dand semne ca si-ar fi inceput panta de declin a traiectoriei sale, romanul isi pastreaza totusi interesul de lectura ca si pe cel problematic. Cu atat mai mult cu cat este abordat din directia unei incercari de sesizare a identitatii modelului.
Doua sunt constatarile generale care se pot face la o mai atenta si mai intinsa anvizajare a problemei. Mai intai, aceea ca buna parte din bibliografia teoretica a romanului, respectiv studii sau eseuri monografice ca si referiri cuprinse in corpul unor cercetari invecinate, cum ar fi teoria generala a formelor literare sau cea a narativitatii si modelelor ei, teoria unor forme apropiate sau macar inrudite, precum drama, povestirea, nuvela, basmul sau filmul cinematografic, istoria si critica diferitelor momente sau exemplare ale romanului, chiar daca isi propun intentionat si explicit, direct sau indirect, sa-l defineasca, nu reusesc sa structureze formule coerente, inatacabile si, mai ales, aplicabile, cu mai multa sau mai putina inlesnire, la toate acele forme, modele sau structuri literare care se incadreaza in categoria romanului. Apoi aceea ca, fata de abordarile care reusesc intr-adevar o astfel de definitie, respectiv coerenta, mai greu, daca nu chiar imposibil de atacat si mai greu daca nu chiar imposibil de aplicat si altor modele, se pot formula, de asemenea, cel putin doua serii de observatii: una este aceea ca buna parte din ele, la o amanuntita cercetare, se dovedeste a suferi de importante vicii mai mult sau mai putin ascunse, mai mult sau mai putin de natura sa le compromita valoarea de intrebuintare; alta ca tezelor cu o valabilitate mai greu de contestat, li se pot opune sau Ii se pot adauga, fara piedici principiale, alte variante de definitii ale romanului. (4)
in fond, romanul, ca multe (toate) notiuni din domeniul abstractiunii, avand realitatea certa a identitatii sale, prebata in existenta sa in plan dia- si sincronic, ca model (forma, gen, structura) narativ de sine statator, poate sa-si manifeste (reflecte, oglindeasca) aceasta unica identitate in tot atatea ipostaze (formule) cate formulari verbale isi propun sa o numeasca. intr-un asemenea plan concurential nelimitat si principial deschis, riscul nu este al notiunii obiect, respectiv al romanului, ca, adica, i s-ar pulveriza identitatea prin mai multa si imprastiata repetare; riscul este al fiecarei incercari de definire in parte, fiecare avand a se teme nu numai de concurenta in plan cantitativ, de inghesuiala la bara, dar mai ales de concurenta (competitia) in plan valoric, acolo unde fiecare incercare, respectiv fiecare tentativa de definire a romanului se afla, pe de o parte, singura cu sine, cu bagajul de argumente pe care il arc, cu puterea ei proprie si limitata de semnificare, iar, pe de alta parte, in vecinatatea fiecarei celeilalte si a tuturor impreuna, cum se afla recrutii la masuratoare, fiecare cu inaltimea sa, fata de ceilalti si fata de stacheta care ii masoara.
In spatiul particular al teoriei romanului care, asemeni, de altfel, tuturor spatiilor problematice similare sau invecinate, fiind, principial, atat deschis cat si concurential, exista, in acelasi timp, loc liber si acces pentru fiecare noua incercare, dupa cum exista o vizibila aglomerare intretinand competitia. Astfel incat, nutrind convingerea ca am incropit, cat de cat, o teorie a romanului cu suficiente note personale ca s-o apreciem (socotim) drept originala, nu inseamna ca. neaparat aruncam la cos toate sau macar o parte din celelalte definitii si privim cu superioritate la cei care le-au formulat; un punct de vedere, oricat ar fi el de original sau poate, tocmai pentru a fi cat se poate de original, nu se naste niciodata din nimic, ci intotdeauna si in mod obligatoriu din convergenta vizibila sau presupusa cu alte puncte de vedere, fiind un fruct al unei polenizari adesea presarate cu praf lunar din gandirea tuturor. Oricat de mult ai crede in valabilitatea punctului de vedere propriu sau poate tocmai pentru faptul ca vei crede in ea, nu se poale, pe de o parte, sa nu-i accepti si recunosti caracterul ei relativ, pentru ca personal: dupa cum nu se poate sa nu admiti si sa nu pui in calcul relativitatea celorlalte puncte de vedere, care si ele nu sunt altcumva decat tot personale. Toate punctele de vedere personale (si greu ar putea sa fie puncte de vedere care sa nu fie personale) au o'fata de lumina sub raza adevarului ultim, ascuns, dar real, evident greu daca nu imposibil de exprimat, dupa cum au una de umbra care este aceea a relativitatii lor. Cu partea luminata stau. toate impreuna, sub soarele comun, cu cea de umbra se delimiteaza reciproc. area ce este romanul? propusa in continuare, presupune ipoteza unei intuitii a identitatii particulare a romanului, intuitie susceptibila sa primeasca haina concreta a unei. definitii originale si, credem noi, mai ales functionale a acestui model literar. Nu tinem sa subliniem si nici macar sa evidentiem neaparat trasatura de originalitate a acestui punct de vedere, el prezinta destule fatete si componente care se pot regasi, pe rand sau grupate, si in alte abordari ale problemei si a incepe cercetarea pe criteriile stricte ale prioritatii si paternitatii inseamna a intra de bunavoie intr-un hatis greu, daca nu imposibil de descurcat. Mai posibil de demonstrat si mai folositor ni se pare caracterul aplicabil al acestui punct de vedere; credem ca el inlesneste, permite chiar o identificare a modelului in intregul panopliei genurilor, formelor si modelelor literare, raspunzandu-ne clar si, speram, cat mai precis la urmatoarele intrebari: care anume, din exemplarele sau exemplele avute in vedere, sunt romane si care nu? prin ce trasaturi se deosebeste romanul de modelele narative inrudite sau apropiate, cu care ar putea fi asemanai sau chiar confundat? Deci, ce este, in definitiv, romanul? Prin aceasta precizare, simpla la urma urmei, am vrea sa avertizam cititor.il ca nu va gasi, in cartea pe care i-o oferim, cine stie ce teorie sofisticata a romanului, desi complicatiile teoriei ca atare exista, ca si teritoriile pe care inclinatiile si dotarile pentru rafinament analitic sau comparatislic sunt chemate sa se afle in largul lor si, daca ne-am ablinut sa ne pierdem pe acest taram atat de imbietor si, altfel, plin de promisiuni, pe de o parte, dar si tot atat de alunecos, pe de alta, am facut-o din cel putin doua ratiuni, destul de practice, de altfel. Mai intai, dupa cum speram sa avem ocazia a dovedi, se pare ca cele mai multe complicari in exces ale teoriei romanului reprezinta incursiuni in afara teritoriului propriu-zis al modelului; sunt expeditii, animate de cele mai bune intentii, desigur, dar care nu mai sunt proprii modelului de baza, adica romanului; o teorie se face, de fiecare data, iar, uneori, chiar o inalta si subtila teorie, care poate avea referire la roman, desigur, pentru ca altfel n-ar avea rostul intr-o anumita ordine de idei, dar care nu defineste numai romanul ca model literar, in unicitatea lui. in al doilea rand, ne-am retras cu prudenta din calea unor astfel de posibile complicatii si din constiinta lot mai limpede ca toate lucrurile de pe lumea asta si din lumea asta chiar si cele mai complicate, au o fata, un domeniu al lor, in care isi arata simplitatea, trasaturile elementare, oferite chiar si simtului comun. Cunoastere inseamna, in primul rand, deosebirea lucrurilor unul de altul; cunoasterea romanului inseamna, in primul rand, nu numai deosebirea lui de toate celelalte lucruri, dar mai ales de cele cu care este apropiat si cu care se poate confunda.
Tocmai din acest punct de vedere, al apropierii si al posibilitatii de confundare, romanul se afla intr-o situatie periculos de avantajata: el seamana cu atat de multe lucruri, se afla in vecinatatea atatora, incat nu numai ca a fost denumit genul proteic prin excelenta, (5) dar nu o data s-a aflat in imposibilitatea de a fi definit, ori, mai bine zis, a fost definit prin imposibilitatea de a-l defini, prin rezistenta lui la definitie.
Ei bine, incercarea de a raspunde la intrebarea: ce este romanul? tocmai aceasta isi propune: sa incerce o definitie a romanului, alta decat definitiile care rezulta dintr-o deplasare a obiectului lor pe criterii apropiate sau asemenea, alta decat proteicitatea sau rezistenta lui la definitie; sa i se propuna, adica, si la urma urmei, o definitie ca atare, compusa din afirmatii, nu din asemanari sau negatii, din strategii de asemanare sau strategii de negare. Credem ca romanul poate fi aratat ca atare, in unicitatea lui, mai intai prin cateva propozitii simple, chiar elementare, care pot servi practic la alegerea piperului de nisip. Odata identificat ca atare, el ofera destule posibilitati speculatiei teoretice, sustinute de cercetarea minutioasa si de exercitiul comparatislic cat mai inventiv, pana la cele mai rafinate forme ale lor, pe terenul care ii este propriu, dar mereu pe terenul care ii este propriu, lui, romanului. Astfel incat simplitatea pragmatica a unei identificari elementare, care nu poate fi altceva sau mai mult decat o prima situare intre repere de tot generale, poate fi si se cere completata nu propriu-zis de o dezvoltare speculativa complicata pana la sofisticare, ci neaparat de o deschidere spre posibilitatea unor teoretizari de detaliu si nuanta, in care jocul caleidoscopic al creativitatii personale si - de ce nu? -subiective poate fi invitat sa se desfasoare in voie. Ne inchinam cu totii in fata subtilitatilor si cel care scrie aceste randuri cum ar putea sa faca altfel?, dar, fiind vorba de roman, de identitatea lui ca model literar particular, sa ni se dea voie sa invitam subtilitatea sa ramana pe teritoriul acestei identitati.
Patruns intr-o astfel de jungla, spiritul temerar care si-ar incerca puterile intr-o asemenea proba de foc cum este definirea romanului, daca nu vrea sa se piarda furat de carari care, la orice pas, se pot dovedi inselatoare sau infundate si daca vrea sa se salveze de la a fi devorat de adevarati monstri care acapareaza destinul acestui model narativ, subsumandu-si-l, va trebui sa aiba prezenta de spirit si decizia unor orientari profitabile, daca nu chiar salvatoare, care ar putea sa creeze, in jur, spatii de lumina si perspectiva.
Din experienta unui astfel de demers, cum este cel pe care-l presupune incercarea noastra de a raspunde la intrebarea: ce este romanul?, intre asemenea orientari lamuritoare, daca nu salvatoare, ar putea fi urmatoarele:
Mentinerea in permanent prim-plan a intuitiei cat mai proaspete a formei concrete; teoria romanului nu poate sa-si permita nici macar o scurta pauza in care sa uite ori sa neglijeze ca se preocupa de o forma narativa concreta, cu materialitatea ei textuala atat de evidenta. Fara acest reper, permanent vizibil si prezent, teoreticianul, cercetatorul pot cadea prada fortei devoratoare a junglei proteice care pandeste si atrage la tot pasul.
Renuntarea deliberata si constienta abzicerea de la aspiratia si pretentia, justificate teoretic, poate, dar evident imposibile, practic, de a epuiza campul problematic comparatistic al teoriei romanului. in toate sursele si aspectele lui. Scepticismul si prudenta, sigur salvatoare, pot gasi un sprijin si, eventual, o compensatie, daca este nevoie, intr-o perspectiva deschisa spre un ansamblu banuit si aproximat in liniile lui mari. mai degraba decat in ambitia absurda de a-l cuprinde in totalitate ori in nemultumirea mai mult sau mai putin activa si sincera de a nu-l putea vreodata epuiza.
Alegerea unor domenii pe cat posibile bine delimitate ale acestui ansamblu, care sa fie elocvente, expresive si exemplare, a caror explorare in profunzime, chiar pana la ultimele limite, ar putea, pe de o parte, epuiza materialul in anumite zone ale lui, iar, pe de alta servi concluzii utile scopului final si valabile, intr-o anumita masura si anumiti termeni, si pentru alte portiuni ale intregului.
Reintoarcerea in permanenta la intuitia vie a formei narative particulare pe care o reprezinta romanul; nici un excurs comparativ, oricat ar fi el de doct si de laborios, nici o abilitate logica sau ingeniozitate deductiva, nici o imaginatie teoretica, oricat de constructiva si originala, nu se pot desfasura, fara limite, de la sine, pe propriul teren; fiecare din ele, pentru a fi cu adevarat cat mai performante si productive, trebuie sa se intoarca mereu si pana la urma la telul final obligatoriu, care este cel al definirii unei forme narative, a unui model particular de narativitate, care este romanul. Pe finalul nici unei astfel de incursiuni, oricat ar fi ea de temerare, dotate cu instrumentar tehnic si metodologic ultraperfcctionat ingenios, subtil, nu poate sa scrie victorie!, daca acest final nu are in vedere o definitie clara si expresa, intemeiata si originala, a romanului ca atare. Lasand lucrurile in nedeterminat, in vag si in general, inseamna ca ne intoarcem la punctul de unde am plecat in incercarea noastra. Constatarea ca romanul este ceva greu sau chiar imposibil de definit nu poate tine loc de definitie a romanului, un astfel de demers se descalifica prin sine.
Constiinta limpede ca limbajul utilizat prezinta succesive nivele nu numai de adecvare ci si de eficienta. Vrem sa spunem, cu alte cuvinte, ca romanul, fiind un anumit model al narativitatii, nu poate fi definit, in esenta lui si pana la urma, decat in termenii proprii teoriei modelelor narative; sigur ca acest precept nu se constituie intr-un embargo asupra unor anumite zone colaterale sau chiar mai indepartate ale limbajului. Teoria romanului ramane libera, in demersul ei, sa strabata regiunile pe care ie crede utile, si sa uzeze de termenii care crede ca ii convin; dar nici nu-si poate adormi constiinta propriului obiect si lasa ca definirea modelului sa se sprijine pe ori chiar sa se limiteze la vocabularul altor domenii. Ca realitate narativa care se identifica prin sine, romanul cauta sa-si gaseasca termenii proprii de afirmare si definire. (12)
In contactul viu cu obiectul de definit, efortul teoretic trebuie sa fie abilitat in a deosebi transant si productiv intre ceea ce este pasager, conjunctural, istoric in evolutia si destinul formei si ceea ce ramane permanent si definitoriu. Romancierii insisi, iar, dintre ei, din nefericire, tocmai cei despre care s-ar putea crede ca sunt dotati cu mai mult spirit critic si cu mai acuta constiinta auctoriala si, alaturi de ei, criticii si istoriografii literari aflati in remorca unor programe comune anume, sunt cei care ilustreaza mai elocvent cazurile de ratacire a cautarilor de definitie a romanului pe teritorii straine. Un program literar, odata lansat, se substituie snopului de trasaturi esentiale ale romanului si dedica propriei promovari toate disponibilitatile si valorile lui; prin a-ceasta miscare, se trece in umbra, daca nu in totala uitare, insasi esenta formei narative respective. Tocmai astfel s-au intamplat lucrurile in lunga campanie de promovare si apoi in perioada de predominare a romanului de tip realist: moneda se batea, atunci, in primul rand si cu insistenta, pe raportul cat mai strans intre realitatea obiectiva si roman, gasindu-se aici, in natura particulara, datata istoric, a acestui raport, conditia de baza a formulei narative in intregimea ei; cand programul literar s-a schimbat si cand locul, rolul si prerogativele realitatii exterioare, obiective, au fost luate de cele ale realitatii interioare, subiective, in acest nou manifest s-a descoperit si aratat conditia de esenta a romanului. Lucrurile au evoluat dupa acest scenariu pana la situatia absurda si previzibila totodata, prin logica lor interna, in care de la premisa, eterna, de altfel, a unei presupuse crize a romanului, s-a ajuns la manifestul inlocuirii lui cu nimic altceva decat tocmai cu anti-romanul; odata criza de continut diagnosticata, s-a cautat remedierea ei printr-un continut negativ, de grad zero, nutrindu-se, a cata oara? ambitia desarta de a oferi solutia salvatoare, ultima, cea mai absoluta. Vindecarea impasului in care se gasea romanul s-a propus prin neantizarea lui. Si, totusi, in tot acest timp, cand pe ecranul de suprafata al teatrului de idei si pasiuni in jurul romanului se juca spectacolul comico-dramalic, al mortii si invierii lui prin nimic, caracteristicile esentiale, definitorii, ale modelului ramasesera in umbra, neatinse, nereclamatc si necontestate; cel putin prin ignorarea care le invaluia.
Se cere tacuta deosebirea intre caracteristici, trasaturi. insusiri, generale, comune, ale romanului cu alte domenii, forme sau modele si caracteristici, trasaturi, insusiri specifice, definitorii numai romanului. Tendinta generala este, pe acest teren, ca atat vocile dinnauntrul romanului, dar mai ales dinnauntrul unui program literar sau cultural, cu a-pasata tenta ideologica, tendinte, miscari, orientari, curente, purtatorii lor de cuvant in primul rand. dar si cele din afara, respectiv cititori, comentatori, critici, sa considere caracteristicile, trasaturile, insusirile generale drept caracteristici, trasaturi, insusiri definitorii pentru roman. Cum, in nu putine cazuri, aparitia, difuzarea si impunerea unui program, orientare, curent, miscare avand obiectivul ei, direct sau indirect, romanul, s-a consumat ca un adevarat proces de geneza, de intemeiere, aceasta predispozitie are motivarea ei. Sigur ca romanul antic, european sau extraeuropcan, s-a intemeiat nu din nimic, ci din acea predispozitie umana generala a narati vi tatii care a nascut si alte modele epice, precum epopeea sau poemul; dar, poate, aceasta "prima geneza" a romanului a fost, de fapt, o reintemeicre a lui, care fusese cunoscut si difuzat inainte sub multiplele infatisari ale basmului. Daca romanul medieval, cavaleresc si, apoi, cel renascentist, au fost considerate, fiecare pe rand, obarsii initiale ale romanului, mai tarziu, aproape de fiecare data, cu fiecare noua varsta a romanului european, se traia un adevarat sentiment al nasterii sau, cel putin, al renasterii sale. (13) Asa a fost varsta romanului gotic, despre care s-a presupus si s-a spus ca a intemeiat romanul european modern; asa a fost romanul de tip balzacian sau romanul balzacian propriu-zis, lansat de marele romancier si de cei mai fideli propovaduitori ai formulei nu numai ca izbanda a genului narativ, dar, mai ales, ca o adevarata intemeiere a romanului ca atare. Dar nu a fost, dupa aceea, succesiv si cu acelasi patos al inceputurilor, considerat romanul nascut de fiecare data cand a fost sa se a-firme, pe scena succesului mondial, romanul rus, apoi cel nordameri-can, apoi cel sudamerican? Iar nasterea formulelor nationale ale romanului european nu a constituit, de fiecare data, o noua geneza? Sau agitatia, de substanta mai mult strict polemica decat strict teoretica, din jurul noului roman francez nu a fost aceea din jurul unei dorite, neasteptate mai mult decat consistent programate, "nasteri""''
Evident ca acest reflex al creatorilor, criticilor si publicului deopotriva de a dori, saluta si proclama o noua geneza, un nou inceput. isi datoreaza o buna parte din forta lui actiunii, tendintei de sens contrar, de lichidare a unei anumite varste sau formule a romanului. Orice nastere are nevoie sa fie precedata sau macar acompaniata de o inmormantare; sentimentul inceputului isi trage puterea din cel al sfarsitului. A-vantul propagandistic, de lansare a unei noi formule, isi gaseste corespondent si principiu motor in pornirea polemica. Negatia are nevoie de afirmatie, dupa cum afirmatia arc nevoie de o negatie pe masura.
Pe langa aceasta, tendinta, dispozitia, nu vrem sa spunem neaparat eroarea de a interpreta fiecare noua varsta drept un nou inceput absolut, vine si din extinderea abuziva asupra teritoriului strict definitoriu al romanului, a unor trasaturi in realitate generale, valabile pentru domenii conexe sau pentru forme si modele inrudite. A fost considerat romanul gotic drept o intemeiere a romanului european modem? Aceasta si pentru ca trasaturile sale gotice au ajuns sa suplineasca, in intelegerea publicului, comentatorilor si creatorilor, trasaturile romanului in general. Cand modelul a ajuns la varsta lui romantica, tocmai in romantismul constient, programatic, s-a gasit marca definitorie a romanului european, dupa cum, cand modelul balzacian s-a impus cu autoritatea lui zdrobitoare, balzacianismul a ajuns sa reprezinte aceasta marca.
Dar atunci, dupa o judecata de domeniul aritmeticii elementare a bunului-simt, inseamna ca, in cariera sa intreit ingemanata - publica, critica si de domeniul autoconstiintei creatoare - romanul a organizat succesiv un fel de parade cu masti si costume false, false inscriptii si false afise cu programe, prin care se automistifica si ii mistifica pe cei din cercul sau de interese. (14) Ceea ce este, insa, important este ca, in spatele si in umbra acestui cerc de polemici si programe, romanul continua sa existe in unitatea lui si in continuitatea unei structuri adanci, pe care aceste interese si programe o afectau destul de putin sau chiar deloc, fiinta lui esentiala trecand deci peste torentele agitate ale crizelor interne si supravietuind repetatelor inmormantari. Sigur ca aceasta putere-de supravietuire a romanului vine din, in buna parte, marea lui capacitate de innoire. Cel putin pana acum, in ciuda celor mai aspre previziuni si a tonului lugubru al succesivelor slujbe de inmormantare, romanul a avut puterea sa renasca, de fiecare dala, ca si cand s-ar fi nascut atunci prima oara. Numai ca intrebarea este: s-a nascut, de fiecare data, romanul din nou, absolut, a pornit de la zero, s-a intemeiat de la prima lovitura de cazma a santului de temelie, care era, ne amintim, si ultima lopata de pamant aruncata peste sicriul romanului defunct? Bunul-simt si aritmetica lui elementara. inaintea oricarei alte constatari pozitive, ne indeamna sa nu putem admite caracterul absolut, radical, al fiecarei noi intemeieri. Romanul n-a putut sa preia, de fiecare data, de la varstele sale anterioare, nimic altceva decat propriul sau nume, propria sa titulatura. Ba, daca punem in calcul aventura acestei titulaturi, putem fi indemnati sa credem ca a fost altceva, mai puternic decat traseul de originare si devenire a acestei titulaturi, care are si el ocolisurile lui, treptele lui, ceva care a sustinut tocmai acest traseu, a putut sa-l sustina. (15)
Cu aceasta ne intoarcem la cele doua nivele ale caracteristicilor, insusirilor, trasaturilor romanului: este un nivel general, comun nu numai romanului dar si altor modele si fenomene mai mult sau mai putin inrudite, mai apropiate sau mai indepartate; astfel, romanul poate sa fie gotic, precum arhitectura, in general; dar poate sa fie romantic, precum simfoniile sau concertele; el poate sa fie realist, ca panzele lui Courbet, sau o buna parte din pictura europeana, in general, in anumite varste ale ei. El mai poate fi de actiune, plin de suspans, ca filmul cinematografic de ieri si de azi, incarcat de meditatie ca eseul filozofic, de date ca studiul istoric, de reflectie asupra societatii, istoriei si conditiei u-manc, precum disciplinele de specialitate respective. Dupa cum este, poate sa fie, dramatic sau tragic, precum drama sau tragedia, hazos cum e comedia, cu morala ascunsa ori vizibila, precum fabula. Dar, aspect inca mai evident si mai plin de consecinte, romanul este, mai ales, narativ ca insasi narativitatea si asemeni formelor narative cunoscute.
Daca, in toate aceste caracteristici ale lui, romanul poate fi descoperit fiind asemeni altor domenii sau forme si modele, in care, anume insusiri, el este asemeni siesi, romanului? Ori aceste insusiri nu c-xista, el fiind genul proteic prin excelenta, asemeni plasmei mimetice imaginate de Stanislaw Lem in Solaris?
Procedand prin curajoasa eliminare, pana la ultimele consecinte, taind, cum se spune, in came vie, infruntand fara teama riscul simplificarii extreme, compensat de credinta in valoarea definitiilor simple, escntializate la maxim, romanul, ca model narativ care a strabatui secole, s-a difuzat cucerind alte si alte zone ale culturilor, renascandu-sc in greu de numarat ocazii, din tot atatea inmormantari funeste si definitive, are. totusi, trebuie sa aiba trasaturile lui particulare, definitorii, o-riginale; putine, poate chiar foarte putine, nu foarte usor de descifrai si totusi reale, de acea evidenta atat de limpede, atat de aproape de noi incat privirea noaslra, simtul nostru de observatie poate sa o strabata fara a o retine, nu numai la prima vedere, dar nici la a doua, la a treia si la multe alte vederi. Si, totusi, aceasta evidenta continua sa fie acolo, in tesatura intima a romanului, sa existe, sa se manifeste cumva, asigu-randu-i originalitatea, coerenta si supravietuirea. (16)
Astfel incat, pentru orice incercare de definire a romanului, o incursiune istorica, teoretica si critica a problematicii sale este de neinlocuil; cu atat mai mult cu cat un spatiu de gandire cum este cel al criticii romanesti s-a aratat dintotdeauna aproape obsedat de conditia sau datoria epuizarii surselor. Numai ca, insa, orice aspiratie, cat ar fi ea de bine intentionata, spre parcurgerea totala a traseelor ca si orice pretentie, cat ar fi ea de benigna, de a acoperi totul, chiar din start si inaintea unor riguroase confruntari, se pot dovedi oricand nercaliste; absolutul, in acest caz ca si in toate celelalte similare, nu poate fi atins, dupa cum intrebare grava este daca absolutul ca atare serveste decisiv sau conditioneaza solutia problemei.
Teoria romanului inmanuncheaza un flux de idei in continua miscare, izvorand din zonele cetoase ale originii constiintei de sine a omului in general, ca subiect antropologic, dar si ale constiintei critice a nara-livitatii; conturata nesigur, ezitant si amestecai, la inceput, (17) ea evolueaza, in timp. ca un fluid eterogen, neomogen de idei, risipind mereu ceva din sine la tot pasul, deseuri excrescente nascute din imprejurari conjuncturale, dar si adaugandu-si constant materie noua din contactul cu noi situatii si relatii. Este adevarat ca acest curs, neprecizat in limitele sale. dar real in substanta lui, chiar daca nestructurat definitiv are mereu pe firul sau axial realitatea formei sau modelului epic respectiv, dar toate incercarile de definire a acestei forme sau a acestui model ca si teoretizarile care le inconjoara, fie din interiorul modelului, adica din partea celor care scriu romane, fie din afara lui, adica din cea a criticilor si istoriografilor, raman simple ipoteze penelrabile, a caror substanta reala nu depaseste decat rareori cu prea mult zona de stricta relatie cu obiectul pe care il au de definit, intuitia lui primara, nedez-voltata. Pentru ca tocmai dezvoltarile acestei intuitii au darul, demonstrabil statistic, pe viu, sa departeze definirea si teoretizarea mai mult decat sa le apropie de sursa lor originara. in marc, s-ar putea spune, mai degraba, ca tabloul si istoria definitiilor romanului sunt tabloul si istoria ratacirilor de la linia de baza a definitiei lui.
Deci, totusi, ce este romanul?
