autor canonic)
poezie postbelica ♦ arta poetica neomodernista ♦ poezie lirica
Definitie: Conceptul arta poetica exprima un ansamblu de trasaturi care compun viziunea despre lume si viata a unui autor, despre menirea lui in Unirs si despre misiunea artei sale, intr-un limbaj literar care-l particularizeaza.
Volumul "Dreptul la timp" (1965) produce o schimbare de accent in poezia lui Nichita Stanescu (1933-l983), care echivaleaza cu surprinzatoarea cotitura petrecuta la Blaga odata cu aparitia volumului "in marea trecere". Eugen Simion afirma ca din lectura filozofiei antice si a poemelor cosmogonice Nichita Stanescu s-a inspirat, creand "propria cosmogonie", intr-o viziune cu totul personalizata: "Mitului mortii i se substituie, ca in majoritatea rsurilor lui Nichita Stanescu, mitul orfic al cantecului".
Imaginarul poetic transureaza realitatea concreta intr-o viziune artistica specifica artistului Nichita Stanescu, a carui interpretare implica reflectarea sensibila in poezie, prin functia expresiva si estetica a cuvantului si sunetelor. Poet neomodernist, Nichita Stanescu a scris "un imn involuntar dedicat Maiestatii sale Cuvantul si antinomiilor lui Necuvantul" (C-tin Crisan), o poezie originala prin expresivitate si imagistica de o transparenta surprinzatoare.
Propriu oricarei arte poetice, lirismul subiectiv se manifesta si in aceasta poezie, confirmand prezenta eului liric prin marcile lexico-gramaticale reprezentate de rbele si pronumele la persoana I - "stiu", "nu am rabdare", "ma rog", "meu", "mi", prin marcile lexico-gramaticale ale adresarii directe, pronume si rbe la persoana a 11-a, "nu stii", "spui", "ta", "tau", "tine" si prin imperativul "naste-ma".
(Structura textului poetic)
Poezia "Catre Galateea" face parte din volumul "Dreptul la timp" (1965) si este o arta poetica neomodernista, ilustrand conceptia lirica a huNichita Stanescu despre creatie si iubire prin inrsarea relatiei artist-opera, in sensul ca opera este cea care consacra, "naste" artistul.
Poezia "Catre Galateea" este alcatuita din trei secnte lirice, prima avand sapte rsuri, iar celelalte doua cate noua rsuri. Ca unitate compozitionala, fiecare dintre secnte incepe cu rbul la prezent "stiu", simbolizand eul liric omniscient si se termina cu o rugaciune - "ma rog de tine" - pentru a cere cu smerenie dreptul la timp, idee ilustrata de imperativul "naste-ma". Metafora "Galateea" simbolizeaza creatia lirica, poezia, ca forma suprema de cunoastere.
Semnificatia titlului. "Catre Galateea" dezvaluie inca din titlu relatia ideatica a poeziei cu postea mitica din care Nichita Stanescu preia atat personajul feminin, cat si pasiunea creatorului. Legenda antica spune ca sculptorul Pygmalion a creat o splendida statuie de fildes, pe care a numit-o Galateea si de care s-a indragostit atat de tare, incat zeita Afrodita a dat viata statuii, care a denit sotia creatorului ei. Asadar, inca din titlu este sugerata tema poeziei, care imbina, intr-o formula artistica inedita, creatia cu dragostea. Galateea, ca simbol al vietii, este invocata de eul liric pentru eliberarea si asezarea artistului in relatie cu timpul si iubirea. "Pygmalion a denit simbolul creatorului, care isi insufleteste opera prin increderea infinita in idealul artei, iar Galateea, un nume pentru minunile ei" (Teodor Parapiru).
■ Prima secnta lirica incepe cu o adresare directa subtila si o afirmatie atotstiutoare a sinelui poetic, "iti stiu", urmate de adjectivul nehotarat "toate", element convingator pentru omniscienta eului liric, "toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile", rsul constituind incipitul poeziei. Poetul este un demiurg care-si cunoaste in detaliu creatia, "si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau/ []/ si mersul tau, si melancolia ta, si inelul tau", identificand cu precizie timpul, etapele creatiei, "si secunda": , .
"iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume, *
si mersul tau, si melancolia ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun in pietre
si ma rog de tine,
naste-ma."
Odata finalizata, creatia isi domina creatorul, care este inmarmurit de minunatia ei si prin care el ar putea sa fie statornicit in timp, de aceea, nerabdator, o implora, ingenunchind in fata acestei perfectiuni: "si genunchiul mi-l pun in pietre/ si ma rog de tine,/ naste-ma."
■ Secnta a doua debuteaza cu acelasi rs al omniscientei eului liric, "Stiu", prin care poetul ilustreaza, de data aceasta, o cuprindere totala a orizontului cunoasterii, "tot ce e mai departe de tine,/ atat de departe, incat nu mai exista aproape -", identificand conceptele care-l definesc prin repere temporale: "dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea/ si tot ce e dincolo de ele". Se remarca prezenta adjectivului nehotarat "tot", care intregeste perspectiva.cunoasterii:.
"Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape-
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are niciun nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si ma rog de tine, .
naste-ma."
Rugaciunea eului liric este un laitmotiv al poeziei, fiind explicata in continuare nevoia de implorare pentru a-si castiga, prin creatie, dreptul la timp:. "indoi genunchiul si-l pun/ pe genunchiul pietrelor, care-l ingana./ Si ma rog de tine,/ naste-ma".
■ in ultima secnta, eul liric este omniscient si omnipotent, sugerand anticiparea cunoasterii, deoarece "Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine". Superioritatea eului liric consta in faptul ca el poate cunoaste creatia in esenta ei, dincolo de aparenta, intrucat numai el poate sesiza "bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi" si poate intui "sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui".
"Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine,
bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui,
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile - miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele - umbre de piatra
ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec in fata ta si ma rog de tine,
naste-ma. Naste-ma."
Creatia ia nastere, capata viata sub privirea plina de umilinta a eului poetic, care observa fascinat cum "copacii" devin "umbre de lemn ale vinelor tale", iar "raurile" curg prin sangele ei. Motivul pietrei, reluat in fiecare strofa, poate semnifica suferinta creatorului ori sacrificiul sinelui facut pentru implinirea creatiei ideale, la care se adauga invocarea arzatoare, construita evolutiv, intr-un crescendo dramatic: "si pietrele, pietrele - umbre de piatra/ ale genunchiului meu,/ pe care mi-l plec in fata ta si ma rog de tine,/ naste-ma. Naste-ma." Ruga poetului se indreapta catre propria creatie, de la care asteapta cu nerabdare nasterea ca artist, asa cum
si el ii daruise viata.
(Limbajul si expresivitatea textului poetic)
Perspectiva neomodernista a discursului liric este sustinuta de sugestia creata prin enumeratia atributelor operei, alternand intre concret si abstract: "timpurile", "miscarile", "parfumurile", "umbra", "tacerile", "sanul", "mersul", "melancolia", "inelul". Ca element de recurenta, este evident imperativul rbului "naste-ma", laitmotivul ideatic cu care se finalizeaza fiecare strofa si care se repeta in ultimul rs al poeziei, creand o tensiune emotionanta a implorarii propriei creatii, singura care-l poate aseza definitiv intr-un timp al artei, la care poetul considera ca are dreptul sa spere.
Expresivitatea poeziei este sustinuta de rbele aflate la prezentul gnomic (care exprima actiunea fara a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal-n./j), care sugereaza permanentizarea atitudinii imploratoare a artistului fata de propria creatie de a-i acorda "dreptul la timp" in arta, precum si a certitudinii ca produsul artistic il poate valida ca artist, il poate eterniza: "stiu", "au", "am rabdare", "e", "exista", "are", "pun", 'ingana", "spui", "ma rog" etc.
Ambiguitatea stilistica se bazeaza pe echivocul creat prin utilizarea persoanei I singular ca marca a eului liric omniscient, procedeu care argumenteaza, prin ineditul combinatiei, neomodernismul poeziei.
Prozodia este neomodernista, prin rsurile inegale, rima alba si ritmul variat, impus de organizarea ideilor poetice prin ingambament. Masura rsurilor este variabila, intre 21 de silabe- rsul cel mai lung- si 3 silabe, invocatia "naste-ma".
Referindu-se la particularitatea creatiei lirice a lui Nichita Stanescu, Eugen Simion afirma: "Toate anturile spirituale ale lui Nichita Stanescu sfarsesc in acelasi fel: in aproximarea, eterna aproximare a sinelui, «cogito»-ul poeziei sale, centrul ganditor al acestei Utopii, opera unui mare poet".
