George CALINESCU
biografie |
S-a nascut la 19 iunie 1899 in Bucuresti si a decedat in Bucuresti-Otopeni la 12 martie .
Este prozator, poet, dramaturg, critic si istoric literar, eseist, ziarist, cu o prodigioasa activitate de profesor la Catedra de Istoria literaturii romane de la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii bucurestene.
Din 1948 a fost ales membru al Academiei, iar la infiintarea Institutului de Istorie Literara si Folclor devine directorul acestuia.
Ca publicist, colaboreaza la numeroase publicatii culturale si literare, sustine rubrici permanente, dintre care cea mai cunoscuta este "Cronica mizantropu "Cronica optimistului". Principii de estetica (1939) si Istoria literara ca sinteza epica (1947) stabilesc principiile sistemului sau critic si metoda sa istorico-literara.
Activitatea de critic si istoric literar se materializeaza in lucrari fundamentale: Viata lui Mihai Eminescu (1932), Opera lui Mihai Eminescu (1934-l936), Viata lui Ion Creanga (1938), monografiile dedicate lui Nicolae Filimon (1959) si Grigore Alexandrescu (1962), monumentala Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941), Impresii asupra literaturii spaniole (1946) s.a. Este traducator (indeosebi din literatura italiana), dramaturg (retinem Sun sau calea netulburata, 1943), poet (Poesii, 1937; Lauda lucrurilor, 1963), prozator, creator de opere epice de mare tinuta artistica, ce vor dainui in literatura noastra: Cartea nuntii, 1933; Enigma Otiliei, 1938; Bietul loanide, 1953; Scrinul negru, .
Aceste contributii de seama, ca si altele neconsemnate aici, consfintesc imaginea unui creator proteic, unul din ultimele spirite enciclopedice ale culturii romane.
Prezentarea textului - Cartea nuntii de George CALINESCU
PROGRAMUL ESTETIC |
In articolul Romanul si viata moderna (1932), G. Calinescu scria: ceea ce lipseste romanului romanesc in genere, chiar cand aduce insusiri remarcabile de stil si culoare, este contactul cu viata (s.n.) deoarece "omul si femeia de azi traiesc in orasul concret cu baruri, teatre, cinematografe si cafenele, cu case de mode si bazinuri de inot", iar "tinerimea isi concretizeaza sentimentalitatea nu in Romeo si Julieta sau Dante si Beatrice, ci in Ramon Novarro si Greta Garbo, si in vreme ce fetele viseaza sa devina stele de cinematograf, tinerii sunt zguduiti in somn de cariera lui Charpentier".
In Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941), autoprezentandu-se, G. Calinescu noteaza: "Intentia lui G. Calinescu, scriind Cartea nuntii, a fost pe de o parte de a se recrea, pe de alta de a face un exercitiu minor in vederea unei planuite opere epice cautand a separa, prin deslantuire, elementul liric care-i e (valabil ori nu) congenital" (s.n.).
Planuita opera epica cuprindea la data scrierii acestor randuri romanele Cartea nuntii (1933) si Enigma Otiliei (1938), urmand Bietul loanide (1953) si Scrinul negru (1960), ceea ce ne determina sa avem banuiala ca opera de romancier a lui G. Calinescu s-a realizat in urma unui veritabil program estetic asa cum ii sta bine unui scriitor de esenta clasic-balzaciana. Citam din articolul Sensul clasicismului (1946): "Marea literatura este in fond aceea de stil clasic, iar ce este maret in romantism, baroc apartine tot tinutei clasice"
Adaugam si cele spuse, mai in gluma, mai in serios, in studiul Tehnica criticii si a istoriei literare: "Daca nu poate fi bun artist el insusi, criticul trebuie sa rateze, cel putin, cat mai multe genuri. Ratarea este o participare activa la procesul creator, o garantie de comprehensibilitatc. Criticul care n-a facut in viata lui un vers, ba chiar isi face o mandrie din asta, care n-a incercat niciodata sa faca nuvela sau roman, acela e un fals critic Toti marii critici au facut literatura si, contrar prejudecatii comune, literatura foarte buna, cazuta in umbra numai prin renuntare".
Ca atare, romanele lui G. Calinescu trebuie privite ca un tot unitar, in special pe linia tipologiilor literare. Nu intamplator, Felix Sima (Enigma Otiliei) aminteste de Jim Marinescu (Cartea nuntii), dar creeaza deschideri spre Ioanide (Bietul Ioanide).
UN ROMAN CLASIC IN FORMA MODERNA |
Primul roman al lui G. Calinescu apare intr-un an - 1933 - de recolta prestigioasa a romanului romanesc. Nu numai ca anul editorial s-a dovedit foarte productiv, dar a marcat cresterea multor izbanzi ale genului, asa cum sunt Patul lui Procust de Camil Petrescu, Adela de G. Ibraileanu, Maitreyi de Mircea Eliadc, Locul unde nu s-a intamplat nimic de M. Sadoveanu, Europolis de Jean Bart, Maidanul cu dragoste de G.M. Zamfirescu, Oras patriarhal de Cezar Petrescu s.a.
Cartea nuntii este un roman de dragoste, in genul lui Dafnis si Cloe de Longos (ca si Thalassa de Macedonski), cu oarecare lirism idilic interior, tratat insa intr-o forma cu desavarsire epica.
Practic, ni se reistoriseste eterna poveste maritala: Ion Marinescu-Jim, un tanar profesor universitar cu studii serioase in strainatate, se indragosteste de Vera si o ia in casatorie. Intentia demonstrativa reiese din simplitatea voita a subiectului si din tratarea lui astfel incat prin haina tipator de moderna sa transpara schemele eterne ale iubirii. Eroii se numesc Jim, Bobby, Vera, Medy, Lola, Dora si conform recomandarilor din articolul Romanul si viata moderna conduc automobile, se saruta in tren, asista Ia competitii de box, frecventeaza strandurile.
NEVOIA DE AFECTIUNE SI STABILITATE |
Sosit in tara cu sufletul saturat de contrarietati, tanarul doctor in litere Ion Marinescu-Jim era mistuit de o dorinta, la reactivarea careia contribuise si intamplarea din tren (profitand de intuneric sarutase o fata necunoscuta, tovarasa de compartiment, in fapt viitoarea sotie Vera): "Simtea nevoia sa iubeasca, sa aiba o fata a lui, pe care s-o ocroteasca si s-o tina in casa lui, in stapanirea lui" (s.a.). Se gandea incordat la prietenele din adolescenta: Dora, Lola si Medy, inte-rogandu-se intrigat care din ele ar putea corespunde unei eventuale proprietati afective. Jim se simtea indragostit de umbrele prietenelor sale, dar comunicarea sentimentelor se dovedea aproape imposibila din cauza nuantei de camaraderie spre care evoluase prietenia. Continua sa cultive, sub rezerva unui anumit grad de indiferenta, prietenia cu Vera, fata din tren, pe care intamplarea i-o adusese din nou in fata, dar numai "din nevoia unui exercitiu sufletesc, din vanitatea de a putea dispune, oricand ar fi voit, de o fata" (Cf. Ion Balu, G. Calinescu -eseu despre etapele creatiei).
Ce-l determina pe Jim sa doreasca impetuos casatoria? Explicatiile sunt felurite. Pe de o parte a fost invocata versiunea romancierului conform careia fiecare cuplu uman reediteaza perpetuu legenda lui Adam si a Evei: "Daca n-am fi decat noi doi pe acest pamant, monologheaza Jim, roadele lui ar fi miraculoase. Din noi ar iesi zece trupuri, din acele zece o suta, din cele o suta o mie si asa mai departe si peste cateva mii de ani pamantul ar fi din nou un furnicar de oameni iesiti, toti, din noi doi".
Pe de alta parte, Jim cauta prin casatorie afectiunea de care fusese lipsit in copilarie, dar si un suport moral in lupta pentru existenta: "De acum, ii tine el Verei un logos, tu esti numai a mea, si soarta mea este si a ta. Eu nu am de acum incolo alt scop in viata decat sa te ocrotesc pe tine, iar tu trebuie sa ma ajuti sa-mi fii credincioasa ca sa pot izbuti in viata". _
In termeni asemanatori va monologa mai tarziu si Felix Sima din Enigma Otiliei fara ca proiectata casatorie sa se realizeze.
In Jim Marinescu "exista samburele omului superior, care are nevoie ulterior de linistea necesara creatiei" (Ion Balu, op. cit.). Stiind ca de acum inainte viata i se va desfasura dupa un program strict de activitate, el vrea sa-si rezolve de la inceput problemele erotice: casatoria o data incheiata, iubirea va trece pe un plan secund.
E de fapt momentul pe care-l intuieste si Otilia, parasindu-l pe Felix si casatorindu-se cu Pascalopol. in timp insa, Vera, sarind peste momentul Otilia, devine doamna Ioanide (Bietul Ioanide, 1953).
Daca Jim nu are naivitatea lui Dafnis, in schimb Vera reediteaza zbuciumul erotic trait de Cloe. Lipsita de afectiune parinteasca - orfana de tata, neglijata de mama -, Vera isi daruieste iubirea fara reticente. Asemenea fetei de imparat din poemul eminescian Luceajarul, Vera aspira la altceva, ce o umple si de spaima, dar si de o dulce asteptare. Iubind, isi descopera propriul trup: "Sedea multa vreme inaintea oglinzii, lipita cu umarul gol si cu obrazul de cristalul rece, turburata de cealalta sora lipita de trupul sau. Sanii mici o dureau cu corespondente dulci de-a lungul coapselor. Cand isi tragea ciorapii, prelungea cat mai mult alunecarea mainii de-a lungul pulpelor si-i placea sa mearga cu piciorul gol pe parchet".
CASA CU MOLII.
In Cartea nuntii, ca mai apoi in Enigma Otiliei, Bietul Ioanide sau Scrinul negru, intalnim si o alta fata a romancierului, mult deosebita de cea descrisa inainte. Descriptia casei cu molii ne duce in plin Hoffmann: incaperile sunt semiobscure, ticsite de mobile vechi, peste care s-au depus pulberi fine; in scrinuri zac cutii pline cu dantela neagra, pene de strut, nasturi mari de os, manusi de dantela fara degete etc. Mirosul e caracteristic: ,£ra o duhoare inchisa de ciresi mucegaite, de butoi bahnit, de salpetru amestecat cu bale de melc fara casa, de lemnarie putreda, de soareci, de gandaci striviti, de stofe alterate, peste care plutea adierea parfumului depatschouli si naftalina'. In acest univers locuiesc sapte femei de varste felurite, toate celibatare, cu o unica exceptie, si o batrana osificata, Iaca, ce-si asteapta cu resemnare sfarsitul, profesorul Silvestru Capitanovici, celibatar ursuz si studios, si "dom Popescu", sotul Tantei Caterina, pensionar de sorginte caragialesca, tip de burghez fanfaron, neserios, autor de teorii inconsistente si universale. In afara unor minime si necesare legaturi, familia refuza relatiile cu exteriorul.
Din acest mediu incremenit in timp evadeaza doua personaje: Jim, care se va casatori, urmat de tanti Lisandrina. .
incercarea lui Silvestru de a parasi casa cu molii esueaza. Ins lipsit de fermitate, incapabil de gesturi decisive, simtindu-se in siguranta numai in preajma familiei, "se temea ca nu cumva, imbiat, sa iasa pe usa mare a obisnuintelor lui, aceasta sa se inchida ermetic si el sa ramana afara in mainile unei fiinte necunoscute". Si intr-o noapte, la intaia lui aventura erotica, constata ingrozit ca "moliile ii mancase si lui pe nesimtite virilitatea" si, in minte cu obsesia sterilitatii, se sinucide.
ROMANUL A DOUA LUMI.
Romanul este ancorat in realitatea anilor '. Jim se intorsese in tara intr-un moment in care miscarea de avangarda era inca in prim-planul actualitatii literare. Eroii discuta despre fenomenul arghezian (Arghezi era revendicat de modernisti, numele lui il intalnim in Manifestul revistei "unu", "Integral" ii dedicase un numar special cu prilejul implinirii a 45 de ani), prietenele lui Jim, studente, critica malitios teoria capodoperei a lui Mihail Dragomirescu, Jim se deplaseaza intr-un "Peugeot" prafuit, visandu-se la volanul unui elegant "Renault" sau "Mercedes-Benz", Medy, Lola, Jim,
Bobby vorbesc la telefon
Ca atare, Cartea nuntii este romanul a doua lumi, una ultraarhaica si alta ultramoderna. (Perpessicius, Mentiuni critice, voi. V).
Astazi, la o relectura a romanului, elementele ostentativ moderne il lasa rece pe cititor, el interesandu-se numai de schema clasica.
Cartea nuntii reprezinta inceputul unui ciclu romanesc
dupa cum Scrinul negru reprezinta sfarsitul. Romanele trebuie vazute impreuna ca rod al observatiei sociale a scriitorului.
IMBACSEALA VETUSTULUI SI SIDEFIUL GENUNCHILOR
(fragment din roman)
"Aiceasta indaratnicie de a cultiva in umbra obiectele decedate era caracterul esential al familiei, compusa mai cu seama din femei batrane, mai toate celibatare, dar stranse printr-o solidaritate de speta sub acelasi acoperamant. Existenta lor se scurgea dupa un ritm secular si cu nuanta unui provizorat ce avea in vedere epoci viitoare de prosperitate, niciodata insa recunoscute. Daca mutandu-se cu lazi mari de sticlarie si obiecte casnice si mobile vaste si grele, se asezau in mijlocul noii locuinte, ele socotind aceasta ca o simpla tranzitie de cateva luni, lasau lazile nedesfacute, mobilele aproape ingramadite laolalta. Dar treceau luni, treceau ani si apoi decenii, si oamenii si lucrurile prindeau muschi pe locul unde cazusera, si schimbarea vesnic visata nu se producea decat daca ruinarea casei silea pe locatari sa-si schimbe domiciliul pentru alti treizeci de ani, tot asa de provizorii. In chipul acesta, salile, pivnitele si podurile erau ticsite cu lazi si cufere pline cu argintarie coclita si farfurii englezesti sparte, de acelea impodobite cu gratioase vignete negre in tus reprezentand lacuri, porturi si castele, cu pahare grele de cristal, slefuite geometric, cu sfesnice, alamarie si aramarie. Tingiri si tablale de arama rugineau pe sub paturi, si perne mari de fulgi, stratificate peste cufere, rancezeau de igrasie.
Din cauza umezelii si a apei de ploaie prelinse prin tavan, obiectele de metal prindeau cocleli verzi cleioase de fierarie arheologica ingropata in lut. Panzeturile se ingalbeneau si se destramau, pastrand intacte indoiturile, jilave si mucegaite. Pentru a scapa de uzura lucrurile destinate acelei ere ce nu venea niciodata, femeile le sustrageau pe nesimtite, asa incat incetul cu incetul disparura cele mai insemnate efecte casnice, luand drumul mormintelor etrusce din salile intunecoase, pivnita si pod. Hainele erau inghitite de sertare, nepurtate inca, dar conservate cu strasnicie ca piese de carnaval, ridicule si anacronice.
In aceasta casa cu notiunea timpului alterata, alimentele urmau soarta lucrurilor dure. Familia simtea nevoia de a pastra nutriment pentru secolul anonim si dosea in acest scop ceea ce parea mai de soi, imitand pe egipteni, care puneau alimente in mormintele faraonilor, in intentia de a-iferi de foamea postuma. Cand Jim deschidea din curiozitate usa unor dulapuri uriase ascunse prin magazii, gasea, imbalsamate in aroma de chimen, chimion, enibahar si scortisoara, diferite piese alimentare, datand din ani greu de precizat. Branzeturi desicate, de taria cremenii, fripturi osificate, cozonaci pietrificati, asemeni painii milenare aflate intr-o piramida, borcane cu miere prefacuta in ciment si dulceturi complet carbonizate.
Inecat de pulberea stofelor, Jim inchise usa
sifonierului si strivi doua boabe de strugure pe cerul gurii. Sub impresia de racoreala acida se simti intors iarasi la aerul proaspat al prezentului.
Lua hartiuta babei Chiva si citi pe ea acest oracol:
|
PLANETA DE TANAR
Te gandesti cu staruinta la indeplinirile tale de a face o afacere mai serioasa si mai buna. Dar ideile tale sunt bune si vei reusi, dar trebuie sa te stapanesti a te lauda printre prietenii tai, caci sunt cativa dintre ei care nu iti voiesc binele, si dusmania aceasta o au pe tine ca le-ai dovedit de multe ori ca esti mai capabil si mai destept ca ei si vei trai varsta de 150 ani, si vei lua pe fata Lenuta..»
Cu toata constiinta sireteniei prezicatorului, care licluise cazuri sufletesti universal valabile, Jim se lasa furat de ispita superstitiei. Oare nu este cu putinta -gandea - ca o anume conjunctiune de astre sa determine din leagan traiectoria vietii? Oare intamplarea din tren si prezenta neasteptata a acestei hartii galbene in mainile sale nu aveau toata semnificatia unui oracol? Rechema in minte ochii rotunzi, speriati si narile tremuratoare, casca neagra de par cu breton si-i placu s-o stie - oricat de absurd era lucrul - a sa, prin hotarari zodiacale. Micii genunchi sidefii ar fi lucit foarte frumos pe patul cu macat rosu, mainile subtiri ar fi tras febrile manerele tuturor sertarelor spre a oferi ochilor mirati si veseli, privelistea vechiturilor mancate de molii, si el, Jim, ar fi ridicat-o pe sus, imbratisandu-i fluierele picioarelor pentru ca ea, curioasa, sa mature cu parul scurt praful de pe dulapuri in cautarea nimicurilor colbaite si ruginite."
BIBLIOGRAFIE:
Calinescu, G. - Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, ed. a Il-a, Ed. Minerva, Bucuresti, 1982; Balu, Ion - G. Calinescu - eseu despre etapele creatiei, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1970; Micu, Dumitru - George Calinescu, intre Apollo si Dionysos, Ed. Minerva. Bucuresti, 1979.
