CARTEA MILIONARULUI - Roman de Stefan Banulescu.
Partea I: Cartea de la Metopolis, Bucuresti, Editura Eminescu, . Cartea milionarului a fost anuntata ca un roman alcatuit din patru parti (in fapt o tetralogie): Cartea de la Metopolis, Cartea Dicomesiei, Sfirsit la Metopolis si Epilog in orasul Mavrocordat. Din 1977, cind a aparut Cartea de la Metopolis, St. B. a mai publicat doar sporadic, in reviste, citeva fragmente din Cartea Dicomesiei, fiind unul din cazurile cele mai regretate de nefinalizare a unui proiect literar.
St. B. poate ti subsumat unui filon romanesc al "realismului magic", alaturi de un Fanus Neagu. Dumitru Radu Popescu sau Constantin Toiu.
In conditiile liberalizarii din anii 60-70, "solutia" sud-americana reprezenta una din alternativele cele mai promitatoare la realismul socialist, care se voia idilic in viziunea ideologilor regimului, si capata un aspect sumbru-dezolant sub pana romancierilor "obsedantului deceniu". Fara sa faca neaparat apel la fantastic, St. B. construieste un univers cu irizatii fabuloase, fixat intr-un trecut atemporal.
O lumina aparte scalda peisajele si personajele, invaluindu-le cu o aura de poveste. Obiectele au o slaba dar hipnotica pilpiire interioara, iar gesturile si intimplarile protagonistilor capata un fel de hieratism, de semnificatie exemplara (uneori prea cautata, dind impresia de artificialitate, de efect fortat). Mutatia registrului imaginar catre dimensiunea "magica" se explica prin abandonarea reprezentarii guvernate de principiul realitatii in favoarea unei reprezentari conduse de un principiu al placerii narative. In termenii lui Sartre, se poate spune ca St. B. nu lucreaza cu perceptii, ci cu imagini; modelul pe care il are in minte nu este lumea din afara (cum se intimpla in cazul romancierilor "realisti", precum Al. Ivasiuc sau Auguslin Buzura), ci o lume interioara, recreata din fragmente de amintiri, senzatii si impresii. Lumea milionarului este o lume "ca si cura", pe care prozatorul o modeleaza nu in functie de criteriile corespondentei cu realitatea inconjuratoare, ci in functie de propriile fantasme. Este un tinut desenat dupa liniile mnezice ale sufletului, o patrie afectiva compensatorie, in care autorul se refugiaza cu deliciu. St. B. este creatorul unui cronotop in beneficiu personal, asa cum Faulkner a creat Yoknapatawpha, Marquez - Macondo si Llosa - Canudos (chiar daca scriitorul roman nu are densitatea acestora). Geografic, Cartea milionarului se situeaza in tinuturile de la Dunarea de jos. Atmosfera grea, torida si umeda, de fluviu milos, lent ca un leviathan, ce scalda un pamint calcaros si desertic, plin de ciulini, i-a fascinat si pe alti prozatori romani, de la Panait Istrati la Fanus Neagu si Tudor Dumitru Savu. Cimpia si luncile Dunarii s-au constituit intr-un topos distinct si inconfundabil al literaturii noastre, a carui principala trasatura este deschiderea spre toate orizonturile. Oras dobrogean, Metopolis este un carrefour de civilizatii, la confluenta dintre Carpatii moldoveni, stepele Bugeacului si sudul levantin.
La serbarile metopoliscne de Stinta Marie-Mica, in oras se revarsa, intr-o abundenta pantagruelica, bunatati provenind din tari nordice, asiatice sau mediteraneene, alaturate intr-un adevarat atlas culinar: vinuri dulci dobrogene, tuica de Arges, must inasprit din viile Ostrovului, rotocoale de cascaval si calupuri de telemea din Braila, miere din stupii Moldovei si ai Bucovinei, ciubere de Transilvania cu pastrama de oaie, carute de mere si pere de pe vaile Carpatilor, cantalupi uriasi din Turcia, parfum de trandafiri si hamuri mirosind iute a iuft si a catran din Bulgaria, stafide dulci in scoici rosii de culoarea purpurii din Corint, portocale si mirodenii din Cipru, lazi din lemn de chiparos si cedru din Liban, stofe de Teheran, casmiruri de India, matasuri de China, rodii si smochine din Iran, curmale coapte si rosii din Bagdad, cega, pastruga, morun si nisetru, cu icrele lor negre, de la Suli-na. Neamurile se incruciseaza aici intr-un babei al limbilor, la un urias bairam cosmopolit in spirit oriental: "in Metopolis - grecii vor vorbi in romaneste, italienii in rusa, turcii in bulgareste, sirbii in nemteste, iar romanii vor li talmaci pentru toji, limbile se vor incurca si ncmaifiind nimic de facut, toti se vor saruta si se vor imbratisa, vor ciocni pahare cu vin ca sa se impace". Atmosfera de paradis importat din O mie si una de nopti direct in Balcani aseaza Metopolisul intr-un timp imprecis si genuin; intimplarile romanului se intind pe un interval de doua generatii, acoperind inceputul secolului si perioada interbelica, dar orizontul temporal este unul paradigmatic si primitiv, fiindca nu tine de istoria reala ci de mitul personal al scriitorului. Cu minutie descriptiva, St. B. face sa emearga lent un relief imaginar asamblat din imagini reale, care insa au sedimentat si s-au aromit indelung in memorie, fiind readuse la suprafata prin vraja asociatiilor sinestezice si a amintirilor tandre.
Axa acestei lumi, orientata orizontal iar nu vertical, este reprezentata de lluviu, al carui curs deslasoara topografic spatiul romanului: orasul Metopolis si, la limita orizontului, orasul Mavrocordat, pe malul drept; Cetatea de Lina si Cimpia Dicomesiei, pe malul sting; Insula Cailor, in mijlocul apei. Fiecaruia dintre aceste spatii scriitorul ii consacra sau urma sa-i consacre o monografie epica. Prin constructie, Cartea milionarului nu este un roman in definitia clasica a speciei, deoarece nu are unitatea de actiune pe care o da urmarirea unui singur destin. Este o suita de povestiri si descriptii, a caror unitate se resimte la nivelul atmosferei. St. B. pare sa 11 facut un pariu epic, si anume acela de a topi intr-o pasta narativa omogena o serie de intrigi si fabule disparate.
In felul acesta, el depaseste formula culegerii de nuvele (reprezentata de Iarna barbatilor) si cucereste formula romanului-lluviu, inteles ca monografie a unui univers imaginar. Tesute pe canavaua unei naratiuni a liroirs, intimplarile tuturor personajelor actanti incheaga destinul unei colectivitati si dau romanului o tenta si deschidere epopeica.
Intr-o panoramare contrastiva a celor trei mari regiuni, Metopolis, Dicomesia si Mavrocordat, unul din protagonisti, generalul Marosin, schiteaza tipologia umana a fiecareia din acestea, sistematizind personajele intr-o topologie caracteriala. Dicomesia este tinutul cel mai salbatic, o imensa cimpie populata de pastori si crescatori de cai.
Dicomesienii sint o umanitate cu trasaturi primitive, cu un comportament in care se intrevad ramasite ancestrale, pagine, de Irib patriarhal. Relicva dintr-o epoca revoluta, de nomadism, ei au o Biserica pe Roate, care poate 11 transportata in vremurile de bejenie. Sub semnul acesteia, ei isi deslasoara sarbatorile de Boboteaza, sarbatori mai degraba precrestine: un rit marital, constind intr-o cursa de cai pe gheata, in care calaretii rapesc fiecare cite o fata, ce ii va deveni sotie, si un rit baptismal, in care pacatosii incearca sa scoata o cruce aruncata in apa cu sloiuri, baia aducindu-le iertarea din partea colectivitatii. Barbari cu femeile, pe care le trateaza asemeni iepelor de prasila, inclinati spre regresiune, cu un trai inapoiat, nemilosi, brutali si grosolani, dicomesienii sint totusi oamenii cei mai recji caracterial, cei mai drepti, care au "lumina lor ascunsa si ramasa in oase". Locuitorii Dicomesiei reprezinta substratul etnic al microuniversului banulescian, fapturile prin care scriitorul exprima intuitia fondului ancestral al umanitatii. Rarii indivizi care ies din norma dicomesiana sint niste genii, exceptii indelung gestate. St. B. dezvolta doua portrete exemplare in acest sens, cel al lui Constantin Pierdutul si cel al lui Filip Lascareanu Umilitul. Copil de pripas, crescut singur in Insula Cailor, Constantin reinventeaza pe cont propriu aritmetica, de la descoperirea cifrei zero pina Ia calculele algebrice si matematicile modeme. invatind sa comunice cu armasarii semisalbatici, al caror conducator devine, Constantin este "incoronat" rege neoficial al insulei. Cresterea exponentiala a facultatilor mentale il arunca insa rapid in nebunie, ceea ce ii atrage porecla de Constantin Pierdutul I-ul, iar dementa sa provoaca o revolta a hergheliilor, care ataca Metopolisul. Dicomesienii asediaza insula si alunga geniul nebun, acesta ducind de acum o viata de cersetor salbaticit, in parul caruia isi fac pasarile cuib.
St. B. amplifica portretul personajului pina la dimensiunea unui demiurg scapatat, imaginind alungarea sa pe modelul martirizarii Fiului, iar ratacirea sa pe cea a comuniunii Tatalui creator cu natura creata. Psihologic, revolta cailor simbolizeaza pulsiunilc inconstiente scapate de sub control de un intelect izolat autist in propria sa lume abstracta. Celalalt personaj cu o mare pondere narativa este Filip Lascareanu, savant bizantinolog ratacitor prin lume, casatorit cu o bogata teutona, Wanda, care il domina (de unde porecla de umilit) si de pe urma careia mosteneste o avere uriasa. In cazul sau, intriga capata rafinamente psihologice bizantine, autorul comutind tonul epic de la simplitatea arhaica a legendei lui Constantin la complexitatea labirintica a Istoriei secrete a lui Procopius din Cezareea. Simjindu-si sfirsitul apropiat, prin manipulari afective subtile, Umilitul (in care se imbina un suflet de copil cu o inteligenta de imparat oriental si o cultura de encicloped) face in asa fel incit sa fie rechemat in tara de nepotii sai "apostati", Fibula si Stefan.
Amindoi acestia fusesera tinuti de savant la universitati straine, dar sfirsisera prin a trada cariera de eruditi careia ii menise unchiul lor.
In loc sa moara insa linistit in casa nepotului, balrinul teolog este "rapit" pe rind de familiile de rubedenii din Dicomesia, care spera sa-si atraga in felul acesta brutal recunostinta batrinului si partea corespunzatoare din mostenire. Dincolo de "romanul" rapacitatii, sfirsitul savantului este proiectai si el pe un scenariu christic, moartea sa avind semnificatia unei expieri colective.
Ca intr-o impartasanie pascala, toti pastreaza o haina, un obiect, o hirtie de la teolog, poreclit "sfintul". Sau ar putea fi invocai un scenariu si mai primitiv, un prinz totemic, in care fiii tribului il sfisie pe batrinul conducator pentru a-i mosteni puterea. Cel care orchestreaza din umbra "sfirtecarea" Umilitului este Emil Havaet Lascareanu, personaj care exemplifica cea de-a doua tipologie a universului banules-cian, cea a mavrocordatilor. Locuitorii orasului cu nume de domnitor au o inteligenta si instabilitate fanariota. Subtiri la minte, cu simt al afacerilor, ei sint la antipodul dicomesi-enilor; pe cit de primitivi si constanti sint acestia, pe atit de rafinati si schimbatori sint mavrocordatii. Numele lui Havaet este simptomatic, fiind de fapt o porecla provenind dintr-un cuvint turcesc ce desemna un pesches oficial dat slujbasilor fanarioti.
Impreuna cu asociatul sau W. W. Bazacopol, Emil Havaet este in continua cautare a unui prilej de specula, a unei afaceri, de la societatile arheologice ascunzind cercetari geologice, pina la "comertul cu ani", un fel de asigurare a ultimilor ani de viata ai batrinelor singure contra averilor lor. Havaet se proclama in mod abuziv un descendent al Lascarenilor, "pentru ca stie ca aurul tot e in Dicomesia. El pindeste Dicomesia, in rest, pina va pune mina pe ea, se ocupa si traieste din expediente metopolisene si mavrocordate". Lucru pe care il va si face in mod simbolic, atunci cind, dupa disparitia batrinului savant, Havaet preia de la acesta nu doar palaria, ci si comportamentul si infatisarea. Printr-un adevarat transfer de identitate, el traieste un episod de dementa confuzionala, devenind, dintr-un individ partial oligofren (in ciuda inteligentei sale practice, are dificutati in vorbire) un savant genial, in fapt Umilitul insusi, caruia i-a canibalizat personalitatea.
In sfirsit, cea de-a treia tipologie umana a romanului este cea a metopolisenilor. Orasul si-a capatat numele de la metopele bizantine descoperite in ruinele sale, istoria sa stratigrafica fiind un simbol al structurii psihologice etajate a locuitorilor sai. Imprevizibili si contradictorii, profunzi si derutanti, metopolisenii imbina primitivismul matricial al dicomesienilor cu superficialilaica sclipitoare a mavrocordatilor. Prin conjugarea celor trei semintii, St. B. pare sa obiectiveze o anumita intuitie empatelica asupra specificului noslru etnic, in termeni cu totul diferiti de cei vehiculati in teoriile curente (si desuete) de morfologie a culturii. Metopolisul este o umanitate crepusculara, in care singele salbatic al stepelor samanice a fost subtiat de rafinamentele corupte ale civilizatiei Bizantului. Scriitorul inventeaza un iluzoriu Imperiu decadent al Dobrogei, un principat balcanic al sufletului sau. "Regele" in declin al Melo-polisului este generalul Marosin, cel mai bogat si puternic om din tinut, mindru, cu prestanta de strateg antic.
Cartea milionarului este in buna masura testamentul sau, generalul incredintindu-si memoriile epice (insasi istoria universului banulescian) unui scrib menit sa transcrie intimplarile traite, provocate sau auzite de el. Scribul care innoada si deznoada firele narative ale cartii este Milionarul. Prin acest personaj, martor, depozitar si narator al tuturor povestirilor, St. B. isi construieste o prezenta auctoriala puternic stilizata, aproape hieratica. Milionarul locuieste o casa de marmura pe o colina de unde domina intreg tinutul. Si-a amenajat o cale ferata personala pe care calatoreste cu o drezina, survolind si panoramind peisajul. Desi are conditia unui personaj (narator intradiegetic), Milionarul este recunoscut de ceilalti (in special de generalul Marosin) ca scriitorul a carui Carte va salva, daca nu chiar va in-fiinta, lumea Metopolisului. intr-un postmodernism avant la lettre, personajele au constiinta statutului lor de fictiuni, iar conventia epica devine conditia lor ontologica. Bogatia Milionarului se refera la capacitatea sa de a acumula povesti. Alte doua personaje il secondeaza in aceasta functie demiurgica: Topometristul, cel care masoara si arpenteaza terenurile, si Polider, croitorul care croieste hainele tuturor locuitorilor din tinui. Dar Milionarul este cel care ii tine minte si ii numeste pe protagonisti; la venirea puscariasului pribegit din Nord, Glad, el ii gaseste o locuinta, ii face rost de un costum de general si ii pregateste o porecla. Toate personajele au porecle: lapa-Rosie, Gora Serafis, Fibula, Gul-dena, Pierdutul, Umilitul, Milionarul insusi, ca o recunoastere a conditiei adaraice a Metopolisului, pe care autorul sau il creeaza din nimic, dindu-i nume.
Milionarul este cel care supravegheaza de altfel si strafundurile geologice ale orasului, de care depinde supravietuirea sau distrugerea sa. Asezat pe posibile filoane de marmura, Metopolisul risca sa dispara distrus de sapaturile conduse de "generalul" Glad; personaj straniu si neinteles de ceilalti, avind probabil o semnificatie alegorica, fostul puscarias reprezinta factorul dizolvant si perturbator care, venind din afara fictiunii, o atrage in neant. Istoria Metopolisului se indreapta spre o apocalipsa anuntata, ca si cum autorul ne-ar preveni ca se apropie momentul de a stringe, asemeni Dumnezeului biblic, "ca pe niste foaie de cort", cerurile si pamintul micii sale lumi de jucarie.
Univers imaginar autarhic, Cartea Milionarului se constituie intr-unui din cele mai originale spatii ale prozei noastre postbelice.
