CARAVANA CINEMATOGRAFICA
Povestiri de Ioan Grosan. Bucuresti, .
Inainte de a aparea in volum, povestirile -patru la numar - au fost publicate in revistele studentesti "Amfiteatru" si "Echinox", intre anii 197l-. Bucurindu-se la aparitie de ample comentarii in presa literara, volumul a contribuit, alaturi de alte carti ale prozatorilor postmodemi, la revirimentul prozei scurte din deceniul al noualea.
Pentru a desemna o receptare a textului literar insotita de placere, critica italiana (Cesarc Brandi, Giulio Carlo Argan) poseda un termen special: fruizione. Insusirea de capetenie a celor patru povestiri din Caravana cinematografica (1985), prima carte a lui Ioan Groşan, este tocmai aceasta: izbutesc in tot timpul lecturii sa mentina viu interesul cititorului, sa-l atraga in universul lor imaginar prin alegretea stilistica si printr-un umor de buna calitate. La aceasta se adauga si spiritul ludic, nu doar al naratorului, ci si al personajelor, figuri dispuse oricind sa evadeze in spatiul jocului. Naratorul din Insula, profesor si scriitor, crede ca a scrie din experienta "e prea putin", si, prin urmare, prefera jocul inchipuirii, "hirjoneala cu singurele jucarii ramase: cuvintele".
Amestecind geografia cu fantezia, el creeaza un tinut neverosimil, un fel de biblioteca in aer liber, o insula ai carei locuitori se indeletnicesc cu cititul, sint cititori cum altii sint agricultori, meseriasi, muncitori etc, Desi pleaca de la un vis, Insula nu e o proza onirica, de vreme ce naratorul insusi accepta posibilitatea sa se fi trezit si sa fi continuat sa fantazeze in prelungirea celor visate. Dorinta de a iesi din orizontul ingust al vietii cotidiene si de a regasi, prin joc, momentele vii si plenitudinea il caracterizeaza si pe Sebastian Pop, personajul clin Marea amaraciune. El ii propune Ioanei, colega sa de serviciu, dornica si ea sa scape din plasa conventiilor zilnice, sa isi prescrie viata, sa nu faca decit ceea ce inainte fusese scris. Numai ca scrisul, in cazul lor, nu are o forta magica, nu constituie o ursita, ci este un simplu joc la care au consimtit amindoi. incercarea lui Sebastian Pop de a depasi marginile jocului prescriind nasterea unui vitel din ograda gazdei se soldeaza cu un esec in care el vede o confirmare definitiva a mediocritatii sale. Nu este singura data cind autorul, neiertator si ironic, isi aduce personajul intr-o situatie ridicola.
Predispozitii ludice au insa multi din eroii lui Ioan Groşan : de la operatorul de film din Insula, caruia ii trece prin cap ideea nastrusnica sa scoata aparatul de proiectie pe geamul caravanei cinematografice si "sa proiecteze filmul pe dealul din spatele bisericii in seara primei ninsori, speriind ciurda locala", si pina la tiganul Darcleu, cel care isi vinde calul, spre exasperarea nevestei, si isi cumpara o jucarie, un radiou, pe care il aseaza pe fereastra casei. Plutonierul Atanasiu Gica din Caravana cinematografica, alt spirit jucaus, elibereaza fara pedeapsa delincventii daca acestia ii istorisesc, in felul Sheherezadei, un basm. Si invatatorului Benea, din aceeasi povestire, ii place jocul, desi inscenarile sale sint lipsite, de cele mai multe ori, de gratuitate. Corelative inclinatiei ludice sint comicul si umorul, alte doua insusiri ce asigura in egala masura placerea lecturii.
Povestirile lui Ioan Groşan au darul sa inveseleasca, sa trezeasca in sufletul cititorului o stare de voiosie comica, nu numai prin situatiile hazlii pe care le relateaza, ci si prin modul de reprezentare. Ele au la baza o intelegere umoristica a existentei umane, dezvaluind un sentiment de libertate interioara ce ofera autorului posibilitatea sa priveasca lumea cu detasare, ca pe un spectacol. Situatiile comice, foarte numeroase, iau nastere de obicei prin neconcordanja dintre ceea ce se asteapta sa apara si ceea ce apare ca implinire a asteptarii. Succesiunea acestor doua momente, specifica de altfel comicului in general, poate fi observata, de exemplu, intr-o pagina din Caravana cinematografica. Venit "cu filmul" in satul Mogos si intrigat ca nimeni nu-l inlimpina, "tovarasul Tavi" se adreseaza prin megafon taranilor, folosind un limbaj specific deceniului sase.
In curind i se pare ca aude in noapte tropaitul grabit al unui grup de oameni: "Hai, mai tovarasi, mai repede, ca ne-apuca iarna! - striga el vesel, dar in clipa urmatoare scoase o exclamatie si tacu un salt inapoi. Soferul mai apuca sa-l vada lipindu-se de masina. Vitele patrunsera buluc in lumina, oprindu-se buimacite, cu cozile ridicate, in fata camionului." Tot o secventa comica prin contrastul dintre realitate si aparenta este aceea in care presedintele Tanasie vine s-o anunte pe tinara invatatoare din sat ca a sosit caravana. Mai intii, el intra pe furis in curte si spioneaza pe geam ce se petrece in odaia luminata a fetei, Apoi se intoarce la fel de precaut in strada, de unde o striga spunindu-i pe un ton oficial ca "tovarasii" au ajuns. Umor cu implicatii satirice se intilneste in Marea amaraciune, in cele citeva imagini din viata scolii, dar si in prima povestire din volum, O dimineata minunata pentru proza scurta, in care apar doua fiinte ridicole: directorul unui Gostat, vinator in timpul liber, si un scriitor venit in documentare. Acesta din urma e convins ca evenimentele din lumea reala pot 11 impartite dupa criterii literare: o vinatoare de fazani echivaleaza cu o proza scurta, vinarea unui mistret nu poate ii cuprinsa decit in paginile unui roman, chiar si ivirea unui cerb din padure depaseste limitele prozei scurte.
Lamurit pina la urma in privinta acestei probleme estetice, directorul Gostatului hotaraste ca vinatoarea de ciori e, de fapt, cea mai potrivita pentru proza scurta. Receptarea fruitiva poate fi explicata insa nu doar prin spiritul ludic si viziunea umoristica, despre care a fost vorba pina acum, ci si printr-o particularitate de limbaj. Nu e greu de observat ca modul de enuntare al lui Ioan Groşan evita intr-o mare masura descrierile si digresiunile de idei, care ar face sa treneze actiunea, favorizind in schimb dialogul si naratiunea, Acestea dau povestirilor o anumita vioiciune, care nu poate fi decit pe placul cititorilor, fiindca activeaza mai intens si mai repede dorinta lor de iluzionare. in Caravana cinematograficei, de exemplu, dialogul dintre personaje se afla in primul plan, imprimind textului o forma aproape dramatica. Conversatiile cuprind pagini intregi, intrerupte ici si colo de scurte remarci explicative, un fel de "indicatii scenice" menite sa amplifice senzatia de reprezentatie teatrala. Dialogul creeaza apoi iluzia oralitatii prin intrebuintarea limbajului uzual cotidian si prin informatiile naratoriale privind intonatia, mimica, gesturile sau miscarile corpului, tixprimarea capata deci la Ioan Groşan o valenta fonica.
In sfirsit, spre deosebire de moderni, care cauta un efect artistic in organizarea ingenioasa a materialului, el se fereste sa ingreuneze lectura, preferind de fiecare data o compozitie simpla, Iara interversiunea episoadelor. Cele doua povestiri mai ample. Caravana cinematografica si Marea amaraciune, se constituie prin inlantuirea "cap la cap" a secventelor, cu nesemnificative derogari de la cronologie. La drept vorbind, in prima dintre ele, autorul incearca de citeva ori sa disocieze actiunea in planuri paralele si simultane, comunicind ce se petrece la un palier, apoi la celalalt, dar renunta repede la aceasta complicatie in favoarea unei desfasurari unilineare. Marca amaraciune se bazeaza pe o structura traditionala, descrisa deja de multa vreme de formalisti, in care subiectul e incadrat de un prolog si un epilog. Concentrind citeva lapte din trecutul lui Sebastian Pop, partea de inceput are un aspect retrospectiv si, in acelasi timp, unul preliminar. La sustine ca un pivot subiectul si anunta, pentru cine citeste atent, finalul povestirii.
Fiindca, dupa o incercare dramatica de-a se salva prin iubire din cercul strimt al unei vieti conventionale, personajul se va regasi pe sine cel de la inceput.
Epilogul contine, cum era de asteptat, o sugestie despre viitorul lui Sebastian Pop, despre mediocri-zarea lui treptata si ireversibila.
E greu de gasit o explicatie multumitoare pentru ordinea povestirilor in volum. Ce l-a determinai oare pe autor sa-si inceapa cartea cu O dimineata minunata pentru proza scurta, sa o continue cu Insula si Caravana cinematografica si sa o incheie cu Marea amaraciune? Indiferent insa de locul lor in volum, povestirile par a se axa, cu particularitatile structurale descrise mai sus, pe trei teme succesive ale prozei romanesti de azi. Ar fi, mai intii, tema "obsedantului deceniu", pe care Ioan Groşan o supune, in Caravana cinematografica, unui tratament umoristic, distantindu-se prin aceasta de predecesorii Iui in domeniu, atrasi mai ales de continutul ei psihologic si moral.
In Marea amaraciune apare o alta tema, a omului comun, ceea ce face sa se creada ca povestirea a fost scrisa dupa Caravana cinematografica, intr-un moment cind principiul istoricitatii se alia deja in regres.
In sfirsit, celelalte doua naratiuni sint centrate pe problema, nu mai putin obsedanta, a livrescului.
In Insula, de exemplu, e clara intentia autorului de a parodia livrescul excesiv, concepind doua personaje care, dupa un lung prizonierat in biblioteca, incep sa sufere de o comica infirmitate: nu mai pot vorbi decit prin citate desprinse din cartile mari si mici ale omenirii. Totul a fost deja scris, in afara de aceasta constiinta a noastra ca totul a fost scris: "Apoi, gindindu-ma ca nicaieri n-o sa gasesc scrise cuvintele acestea, am spus: "Draga mea, stam pe o carte. Asta e.". Remarcabila in toate cele patru povestiri este insa capacitatea scriitorului de a modula expresiv citeva teme preexistente ce jaloneaza evolutia prozei romanesti din ultimele decenii.
