Exuviile sunt carcasele subtiri lasate in urma de fluturi atunci cand ies din pupe, invelisurile naparlite ale vietatilor care, crescand, se transforma cu totul. Simona Popescu isi denumeste astfel proza pentru ca, in viziunea ei, omul are o evolutie asemanatoare fluturilor. Fiecare din noi lasa in urma, o data cu trecerea timpului, nenumaratele ipostaze ale existentei sale. Scriitoarea are insa o revelatie: personalitatea umana isi pierde din consistenta daca se desprinde total de carcasele create de trecerea timpului.
"O, nu, eu nu este un altul, cum s-a zis si-apoi tot repetat. Trag din mine putere, asa cum corpurile ceresti trag din spatiul cosmic materie - chestia asta in limbajul savant s-ar numi «acretie».
«Eu» sunt coprezente de «eu», multiplu de eu. () Ma imbrac cu o rochie sobra si sunt o tanara doamna, in timp ce un copil care sunt tot eu moare de plictiseala si lalaie undeva in fundal, la marginile gandirii active. imi trag pe mine blugii si-o camasa lalaie. dansez prin casa si sterg praful, n-am mai mult de 16 ani. Ma intalnesc cu o acritura, o vipera, care-mi inmoaie creierul: am 100 de ani, am murit demult."
Exuvii-le sunt o marturie a acestei revelatii. Scriitoarea nu poate sa se lepede de "pieile" trecutului. Ea aduna toate varstele precedente la un loc. intr-un fel le inglobeaza aici si pe cele viitoare.
In clipa prezenta in ea traieste copilul care refuza dialogul cu ceilalti si jocurile colective, "tocilara" de la 11 ani, adolescenta cand prea slaba, cand prea grasa, profesoara care vorbeste unui grup de studente. Revelatia are loc in jurul varstei de 20 de ani. "«Spune-mi despre tine», mi-a zis cam pe atunci un baiat care spunea ca ma iubeste. Si-n clipa aia am realizat pentru prima data ca nu pot vorbi despre mine jara sa am mereu sentimentul unei ingrozitoare si inevitabile tradari. Despre care mine? «Vrei sa-ti povestesc cum eram la cinci ani?», i-am raspuns. «Sau vrei sa-ti vorbesc despre idioata de la ? Acum un an eram foarte grasa, cu siguranta nu ti-ar fi placut de mine, dar eram fantastic de cumsecade.»."
Aceasta multiplicare a eu-rilor este pusa in evidenta si de tehnica narativa a prozei. Naratorul isi incepe "povestirea" printr-o adresare la persoana a II-a ("Ce speri, tesand la nesfarsit capcane reticulare, de cuvinte, ca un paianjen nebun care-si intinde panza numai pentru ca s-o lase sa straluceasca o clipa in soare si apoi s-o paraseasca?'"), pentru ca, dupa cateva paragrafe, sa citim o "marturisire" la persoana I: ("Pastrez cu sfintenie un autoportret de pe la patru ani, o figura totemica, un fel de hibrid cu cap mare, rotund, cu picioare subtiri, cracanate, doua urechi ca de ursulet, linii in loc de ochi (pentru ca ochii erau inchisi), /ara gura, cu maini cat un fir.")
Naratorul intra pe rand in pielea fiecarui personaj care reprezinta o ipostaza, o carcasa lepadata, dar inca prezenta in creier, "un creier care-a iubit - se pare - corpurile vechi, o data ce-si aminteste atata despre ele. Un creier fara nostalgii, caci nu-i nimic pierdut (o stie el prea bine)". Toata aceasta tesatura este insa controlata de o autoritate aflata dincolo de aceste amintiri.
Scriitoarea nu ezita sa "modeleze" textul chiar in timpul crearii lui. Perceptia actuala este dominanta. Revenirea la copilarie se face din perspectiva eului matur, care "simte" in el copilul de diferite varste, dar este capabil sa-I judece si sa-l analizeze: "Cei mai multi eram imbracati in camasa cu buline albastre, iar cei cuminti, blegii adica, in rosii. (Uite, in timp ce scriu sunt tentata sa mai trag si cate o minciuna. Adevarul e ca ma imbracau si pe mine in camasa cu buline rosii. Bleaga cum eram, nici nu se putea altfel. Dar, uite, acum chestia ma calca pe nervi. Asa ca ma las in buline albastre!)".
Cel care intervine aici, in paranteza, este insusi autorul. Aceasta ultima cochilie, cea care invaluie scriitorul, este cea care face posibila, prin scris, suprapunerea tuturor ipostazelor precedente intr-un timp prezent, intarind astfel complexitatea (aparent) camuflata a personajului narator: "Numai in scris intalnirea cu mine. De fiecare data luata prin surprindere. Defecare data nepregatita.
In scris sau in vis, totuna". (R. B.)
