In lumea Deltei, unde putinele locuri cu pamant ferm par a fi amenintate de un nou Potop, Condrat joaca rolul unui Noe care, dupa ce si-a condus luntrea printre apele involburate, prin ploaie si ninsoare, gaseste un liman fragil in nisipurile dunelor, unde intreaga comunitate isi cauta un refugiu. Desi in aceasta comunitate pare a exista un conducator religios, diaconul Ichim, si un altul laic, desemnat prin bogatie, cumnatul Vlase, membrii comunitatii, chiar si (sau mai ales) exclusii, marginalii (precum izgonita Vica) i se adreseaza in primul rand lui Condrat pentru a-si afla salvarea in fata navalirii apelor.
Caracterizarea lui Condrat nu se face prin cele spuse de personaj si nici prin cele spuse de altii despre el, ci prin notatia gesturilor sale. Om al Deltei prin excelenta, Condrat devine una cu vaslele gratie carora isi croieste loc printre ape si prin valurile de ploaie.
In prima parte a nuvelei notatia gesturilor sale pare a contrapuncta spusele diaconului Ichim.
In timp ce cuvintele acestuia, prea indelung retinute sau gasindu-si camp liber de manifestare doar in somn, se ratacesc prin ploaie si ninsoare pentru a se intoarce in obrazul celui care le rosteste, cuvintele lui Condrat par a fi murit demult, inecate de ape. Dar dupa cum spune Fenia, laconismul pare a-I caracteriza de ani de zile pe cel ce cauta, pe apele noului Potop, un loc pentru inmormantarea propriului copil.
Gesturile aspre, violente - forme ale luptei pentru supravietuire -ofera o exacta imagine a personajului din lumea apelor si padurilor de salcii: "Condrat se indreapta brusc din spate, prinde vasla cu amandoua mainile, intoarce violent barca spre padure, impingand-o cu furie, opintindu-se, strangand din maxilarele supte si tepoase, lovind apa in dreapta si-n stanga cu vasla. Se agata cu mainile de crengi, trage de ele ca sa faca vant barcii. Barca suna infundat prin apa cu gheata, trecand iute peste papuris si peste crengile rupte."
"Frate-inamic" al naturii Deltei, Condrat ii cunoaste toate tainele ajungand sa se confunde cu acest peisaj, caruia incearca sa-i smulga un petec de pamant pentru a supravietui si pentru indeplinirea datinilor de inmormantare. Adevarata natura a personajului se releva insa abia in final, cand cuvintele, indelung refulate, izbucnesc. Neasteptata iesire din laconism si mutenie este prilejuita de aparitia temutilor mistreti ai Deltei. Cei ce erau asteptati si priviti ca niste fiare periculoase, venind pe ape si sfasiind oamenii cu coltii, isi dovedesc neasteptata "blandete" in fata celor infricosati, a caror teama piere in fata stenicei izbucniri de ras a lui Condrat.
"imblanzirea" se produce prin "numirea" de catre Condrat a batranului mistret ce-si conduce semenii pe ape. Cel ce intruchipeaza supravietuirea stirpei omenesti in lumea de apa si gheata procedeaza asemeni stramosului biblic Adam: da nume animalelor. Or, a "numi" inseamna a stapani. Legatura cu batranul mistret este insa una mai profunda. Supravietuitor al unor timpuri imemoriale, batranul conducator al turmei de mistreti joaca rolul unui animal totemic fata de cel ce il identifica tocmai fiindca il "recunoaste", ii recunoaste esenta de supravietuitor al tuturor lumilor, rand pe rand inghitite de potopuri si calamitati. infatisarea lui Condrat, cu "pometii teposul parul "sur" si aspru ajunge, de altfel, la identificarea cu acest animal totemic.
Ceea ce descopera Condrat "numind" si astfel "imblanzind' mistretul este o forma a credintei, alta decat cea oficiala, dovedita drept neputincioasa. Descoperirea unor "radacini" totemice aduce mult asteptata raza de speranta in lumea Deltei.
Femeia lui Condrat din nuvela, la inceput nenumita, ghemuita in barca, istovita de nenorocire si viata grea din Delta, pare a-si fi uitat identitatea in bataia ploii si zapezii ce se dezlantuie ca o noua fata a unei dusmanii universale, abatuta asupra micii comunitati din Delta.
Cea uscata si chircita in sine, facuta una cu barca, asa cum sotul ei, Condrat, a devenit una cu vasla calauzitoare, se desteapta la viata in momentul in care diaconul Ichim i se adreseaza, ii cere parerea, lucru neasteptat si, se pare, neintamplat de vreme indelungata. O data cu redescoperirea cuvintelor femeia lui Condrat descopera, treptat, o anume bucurie de a trai. isi descopera propriul corp, vechile trairi si pasiuni, propria viata uitata o data cu uzul cuvintelor:
"Femeia vorbeste mai departe - asa, pentru placerea ei. Simte cum ii rasuna in piept cuvintele, cum i se rotunjesc, calde, pe buze - si se strange si mai mult si mai bine in ea, in hainele ei tocite de aba, si-si gaseste acolo trupul mic si slab, o minune frumoasa."
Legendele, povestile, cantecele Deltei prind viata in cuvintele renascute in fiinta Feniei. Atingerea mainii lui Condrat, adusa tot de "cuvinte" regasite prin perdeaua de ploaie si ninsoare, desteapta o realitate a sentimentelor si senzatiilor de mult uitate, in vremea tineretii: "Se agata de mana asta, careia, brusc, ii recunoscu caldura, si-si aminti, asa, dintr-o data, ca o mangaia pe ea, pe Fenia, cand fusese tanara. Cati ani sa fie de-atunci? Stranse puternic mana asta fierbinte de demult, sa nu-i mai scape."
Redesteptarea vitalitatii in batranul corp uitat, de oameni si de sine, al femeii se produce insa o data cu intalnirea presupusei rivale, Vica, fiica Deltei. Fiinta de o vigoare telurica, de o senzualitate debordanta, Vica, presupusa fiica a unui lotru legendar, Andrei Mortu, transmite ceva din ardoarea-i nestapanita femeii ce parea destinata "uscaciuni?': "se intoarse spre ea si - tot cu capul in jos - vorbi Feniei, care se dadea inapoi speriata, de trupul mare si puternic al fetei. Caldura fetei o dogorea. Fenia se dadea mereu inapoi, Vica o urma, incalzindu-i femeii, de departe, cu dogoarea ei, obrajii scofalciti si imbatraniti, uscati, inghetati."
Feminitatea vitala si cea "inghetata", chircita in sine, redesteptata de caldura magica a cuvintelor, Vica si Fenia, personajele feminine din nuvela Mistretii erau blanzi alcatuiesc, impreuna, o imagine emblematica a "eternului feminin" in lumea dominata de ape.
