Personajul-narator caracterizare |
Il vom numi astfel pe cel ce povesteste, la persoana intai, romanul Ferestrelor zidite. Astfel, cel ce spune "eu" are un prim punct comun cu personajul-narator al Crailor de Curtea-Veche. Naratiunea la persoana intai este cea mai potrivita acestui roman, care se desfasoara ca o aventura a interioritatii si a eului. Personajul-narator isi marturiseste, de la bun inceput, atitudinea oscilanta intre viata si vis, alaturi de pasiunea de a interioriza totul, de a implini datele realitatii exterioare prin asumarea si reinterpretarea lor pe planul interioritatii. Aceasta developare a tuturor evenimentelor si personajelor in apele realitatii interioare ambiguizeaza toate aspectele exterioare si amplaseaza existenta personajului narator la granita intre real si imaginar, de veghe in asteptarea misterului, a Marelui Mister al existentei.
in prima jumatate a romanului sunt prezentate, de fapt, doar treptele pe care personajul-narator le strabate in asteptarea Marelui Mister. Neliniste, dorinta, teama, sunt starile de spirit ce-l anima pe cel care se simte atras si infricosat, in acelasi timp, de o lume, alta decat cea concreta. Logodnica personajului-narator, Katty, singurul personaj din roman care vietuieste exclusiv in realitatea exterioara (de aceea este si singurul personaj care poarta un nume) este aceea alaturi de care protagonistul "vietii ca vis" reuseste sa se odihneasca. Viziunea ei "terestra", "cu picioarele pe pamant" marcheaza, din cand in cand, o linistitoare absenta fata de lumea plina de seductii si primejdii (imaginare?) a visului si misterului.
Mesagerii lumii de dincolo de certitudinile realitatii vor aparea, personajul-narator ii va recunoaste si le va intui natura misterioasa. Necunoscuta si Necunoscutul, Fata in negru si straniul ei frate il vor atrage si indeparta, rand pe rand, de portile misterului.
Intrebarea ce se va pune, pana in finalul romanului, este insa daca personajul-narator isi doreste cu adevarat sa dezlege misterul.
In fata unei posibilitati de a deslusi taina fetei necunoscute, personajul-narator din Ferestrele zidite procedeaza asemeni celui din povestirea Remember de Mateiu I. Caragiale. Povestitorul matein refuza sa afle adevarul despre misteriosul sir Aubrey de Vere, lasand lucrurile pentru totdeauna sub pecetea tainei. Eroul lui Alexandru Vona, invitat sa priveasca spre chipul Necunoscutei suferinde, inchide ochii si, dupa cum o va spune mai tarziu, "zideste o fereastra'. Explicatia gestului sau ramane la fel de ambigua. Dezertare? Panica fata de o realitate ce ar fi putut fi dezamagitoare? Banuiala ca misteriosul "frate" al necunoscutei ii va pune in fata o solutie falsa, o pista-capcana? Drumul din final parcurs de personajul-narator duce "sub ferestrele zidite" - afirmatie ce ne face sa interpretam gestul sau, de a inchide ochii in fata posibilei dezvaluiri a misterului, drept o optiune fundamentala, asemanatoare celei a personajului-narator al lui Mateiu I. Caragiale. Deci, romanul Ferestrele zidite ramane "sub pecetea tainei".
Personajul principal se contureaza, in acest caz particular, prin chiar meandrele discursului narativ. Iar acesta este unul aplecat spre analiza, evocand peisaje de lumina incerta reflectata de suprafata apei, reverii lunare din care se nasc fantomatice lumi populate de personaje stranii. Un roman al eului privit din perspectiva celui ce spune "eu-personajul", si care parcurge un drum spre sine, spre sinele misterios, pe veci invaluit in taina, al "lumii ca labirint" (pentru a-l parafraza pe G.R. Hocke).
Protagonista feminina a lumii de mister din romanul Ferestrele zidite nu poarta un nume - nu are o identitate "civila" in lumea reala. Ea este, pana la capat. Necunoscuta, feminitatea misterioasa, fecioara lunara venita dintr-o alta lume, lume ce o va resorbi in final, impreuna cu intregul miraj ce o insoteste.
Abia schitatul portret al Necunoscutei ne aduce in prim-plan un arhetip feminin: fata imbracata in negru este o fecioara lunara si thana-tica, traindu-si o parte din existenta in lumea reala si cealalta intr-o lume de dincolo, asemeni miticei Core-Persephone, fecioara care isi traieste o parte a existentei la suprafata pamantului si cealalta in Hades.
in aceasta carte impregnata de simbolismul acvaticului - unde jocul ploilor, al norilor il intalneste pe cel al unei palide lumini - Necunoscuta pare a rasari din ape (chiar prima ei aparitie este pe un pod, sub un curcubeu abia nascut dupa o ploaie), si a chema in adancul apelor. Pleoapele ei au "o paloare lunara", epiderma este de culoarea "sidefului, a perlelor", iar "parul moale rasfirat ca un manunchi de ape gemene".
Simpla ei aparitie indeamna spre "calatorii submarine", regresiuni intr-un spatiu matricial, dar si proiectii ale eului in procesul de ofelizare. Privirea sa cheama in lumea revelatiei, purtand amprenta unei "lumi de dincolo"; este "asemeni icoanelor, limpede si clara ca legamantul lor cu ceruf, dar si inchisa, intoarsa spre sine, precum "ochii orbilor", o "fereastra zidita" a misterului ce se intoarce asupra lui insusi.
"Jocul" Necunoscutei - "asa se joaca' doar copiii, este una dintre replicile sale in fata incercarii de dezvaluire a adevaratei sale naturi - deschide in permanenta false cai de comunicare, piste inselatoare spre lumea inaccesibila careia eroina ii apartine. Scrisoarea pe care i-o da, in padure, personajului-narator, ne face sa banuim existenta unei povesti de dragoste neacceptata de familie. O adolescenta rebela pe care un frate posesiv o tine departe de lume din dorinta de a o proteja (aceasta in ipoteza in care fata este cu adevarat suferinda)?
Iesirea din subteranele castelului o arata din nou inaccesibila, misterioasa, alcatuita din aceeasi substanta cu fratele ei. Personajul-narator ii vede asemeni, un cuplu osmotic, perfect - aceeasi imagine in ipostaza feminina si masculina. Unitatea primordiala, divizata prin "caderea in lume", se reface in acest cuplu misterios ce apartine lumii de dincolo. Sunt frati cu adevarat? Sunt amanti? O intrebare pe care personajul-narator inceteaza sa si-o mai puna o data ce are aceasta revelatie a consubstantialitatii lor.
In final chipurile lor ii apar in imaginea unui Ianus cu doua fete - doua fete diferite apartinand insa aceluiasi intreg ce vegheaza implacabil portile spre "lumea de dincolo".
"Ma batu gandul ca niciodata nu voi mai fi atat de aproape de a putea intelege. Erau de aceeasi inaltime, ea parea insa mai mica mergand cu capul rezemat pe umarul sau. As fi putut sa-mi inchipui ca asist la plimbarea romantica a doi indragostiti. Alianta aceasta ma gonea afara din cercul lor (). Ca si tacerea impenetrabila, acest lucru imi dovedea din nou ca faceau parte din cu totul alta familie de oameni, dintr-o speta cu densitate mult superioara noua, care facea ca imediat dupa momentul de criza, de agitatie, substanta lor sa se izoleze la fel de pura ca inainte si intotdeauna mai adanc decat a noastra in creuzetul intamplarii."
