Un text care vrea sa renunte la principiile organizatoare ale nara-tivitatii nu-si poate pune problema personajului. Constmindu-se printr-o permeabilitate exersata a simturilor, Doboraturi de vant este rezultatul unei dispuneri in succesivitate, dar abia daca ne gandim ca multitudinea si instantaneitatea perceptiilor n-au putut sa se obiectiveze decat prin scris, printr-o conventie a liniaritatii si a cronologiei lui. Exista si aici o naratiune, o poveste, dar numai in masura in care demersul descriptiv, inregistrator al autorului instituie o temporalitate a lumii, o secventialitate a acesteia, pentru simplul fapt ca simultaneitatea prezentelor ei nu poate fi nici probata, experimentata pe deplin de fiinta, nici redata ca atare prin limbaj. Singurul decupaj valabil este acela conditionat de "laserul cristalinului", de acuitatea auzului, de disponibilitatea atingerii.
inteles cu aceste premise, textului nu i se poate pretinde vreo rigoare a constructiei, vreo cumpanire a intrigii. Neangajate intr-o "aventura", personajele exista atata cat poate ochiul sa le cuprinda, exista ca evenimente, ca prezente, aproape obiectual, constituind momente, intre altele, de intalnire cu exteriorul: "EI e deasupra noastra cu haturile-n mana, s-a sculat in picioare. El, o spinare lata si-o palarie grea. Spinare de taran, de sapator de santuri, de carator de roabe sau de saci. El, o spinare teapana, pietroasa, albastra ca un munte (). Departe sunt spinari garbovite de munti, norii au pus pe varfuri imense palarii"". Dincolo de orice psihologie, neinteresat de mecanismele interioare ale "personajelor" sale, textul retine, urmand o modificare repetata a campului perceptiei, mai ales evidenta, fiinta lumii: "Apoi privirea mea l-a intalnit din nou pe Vlad, in fata, langa cai, aplecandu-se iarasi (). Si atunci am gasit dintr-o data prilejul sa vad peste spinarea indoita () totul altfel injur ().
Iata seara cu umbrele, verdele innegrit cu frunzele, pete si forme.". Acest primat al puterii simturilor de a observa, de a intampina, va considera ca fiind cel mult egale prezentele umane si fondul pe care ele se misca, actioneaza, vorbesc. Nu mai poate fi vorba de preeminenta, de central itatea sau relevanta fiintei subiect intr-o lume pe care s-o transpuna in tipare. Omul, altadata element catalizator, principiu structuram, privilegiat de proiectele autorului, e aici prezenta neutra, un moment al rotirii privirii si atat: "Omul e linistit, atent la cai si departe de noi. Dar lumea ne ataca, ne infrunta, ne cuprinde din jur".
"Punctul de vedere" se largeste atat de mult incat se impersonalizeaza, se uita pe sine ca instanta a perspectivei, momente in care "personajele", intelese ca puncte asupra carora se orienteaza atentia, se multiplica vertiginos: "Ramuri groase subtiri noduroase si drepte. Pamant cu frunze muschi ferigi si rugi de mure. Frunzisuri mari bogate rotunjite rarite. Crapaturi adancimi netezimi. Arcuiri mladieri. Pietre si pietricele ascutite marunte slefuite rotunde". Personajul este acum in impas, si-a pierdut functiile esentializatoare pe care i le-a atribuit o indelungata traditie literara, eclipsat fiind de substantialitatea, de prezenta lumii.
