Matusa Maria
"In F (), comicul este expresia tragicului inconstient din lucruri, care se ignora ca atare: si tine de spiritul spectacular, cateodata carnavalesc, in care sunt privite cele mai multe evenimente" (Nicolae Manolescu).
Sub zodia tragicuiui derizoriu sunt compuse si personajele. La inceputul partii mediane a romanului (Boul si vaca), Dimie, ciudat personaj care locuieste in varful unui plop, anunta moartea matusii Maria. Un amplu spatiu narativ este, apoi, consacrat priveghiului (la care asista aproape intregul sat), sfarsit cu inmormantarea (finalul partii a doua).
Personaj central al acestei parti de roman, matusa Maria este "un simbol al satului traditional", "un soi de animal mitic al satului (un personaj o considera, fara ironie, Marea Vaca)" (Nicolae Manolescu). A indurat umilintele unei istorii necrutatoare (un baiat, Paun, i-a fost arestat si omorat), dar s-a inaltat moralmente biruitoare deasupra lor.
Intr-o lume in care "inaltul" si "nobilul" sunt devalorizate, in care sublimul este ingenuncheat, evenimentul mortii insasi se incarca de rezonante burlesti fara a pierde substanta dramatica.
inconjurata de rude si de oamenii satului, intr-o atmosfera carna-valesca, muribunda ia in raspar moartea cantand cantece lumesti ("Frunza verde rozmarin I Vai de voinicul strain I Numai lumea il iubeste I Soarele il incalzeste"), ori glumeste cu cei care, nelamuriti, tot mai derutati, ii vegheaza agonia. Jucandu-se cu moartea parca, matusa Maria retraieste episoade ale vietii cu intensitatea ultimei scantei de luciditate.
Deriziunea e totala. Cei care par a-i astepta sfarsitul, obositi parca de prea lunga asteptare, au aerul de a fi venit la teatru, la "panarama", in termenii unui personaj caragialian. Marele spectacol al mortii cuprinde alte spectacole mai mici, pe scena amintirii mai intai, apoi pe scene "reale", invecinate camerei in care se afla matusa Maria.
Motivul este de tragedie, dar tonul si atmosfera sunt mai degraba de farsa.
Iat-o pe eroina, spectator si actor totodata, amintindu-si de moartea mamei sale: "Dar matusa Maria chiar atunci incepu sa rada si sa povesteasca cum murise muma (mama ei) si cum nepoatele ei, Veta siGica, Rita si Rita Cocorata, Tita si Ioana, Ana lui Ciocsa si Irina se canisera pe obraji cu cerneala neagra de pe fundul caldarilor. Stateau si-o asteptau sa moara (cum asteptam noi acum) si muma nu murea si pe nepoate incepuse sa le razbeasca somnul si ca sa nu adoarma ca proastele si in acel timp ea sa moara, cum cucaia una, celelalte o caneau si cand se uita o canita la alta o umfla rasul si nu se credea si pe ea negrita pana la urechi. Si auzi, muma, vorbi matusa Maria ca si cum s-ar fi adresat bunicii, cand ai murit matale afurisitele se temeau de draci si bazneau si una, nu stiu care, a povestit ca o data erai asa de beata, ca te leganai pe picioare pe batatura si cand te-ai dus sa iei o gaina de pe oua, care clocea, n-ai putut s-o iei, n-o nimereai, si cand ea a zburat mata te-ai intins dupa ea si-ai cazut pe oua si ai ramas pe ele, asezata pe tarna, ca o closca, ca si cum ai fi vrut sa le clocesti. Si rase si adauga cu acelasi ton: Dar n-ai spart ouale. Si dupa cum radea, parea ca si muma se prapadea de ras. Numai matusa Ana era fara suras. Cei din casa zambira, acceptand ca matusa isi batea foc de ei. Unchiul Vasile o tinea acum de mana dreapta, sa nu si-o puna sub cap si sa moara cu ea sub cap si sa intepeneasca asa si sa nu i-o mai poata incrucisa cu stanga pe piept'."
Spiritul carnavalesc si darul umoristic al matusii Maria dau amintirilor intorsatura anecdotica, iar rasul ei repetat este semnul caderii in deriziune a mortii, semnul apropierii tragicului de burlesc, dincolo de care se intrevede maretia simpla a personajului. "Femeia aceasta va muri cum a trait, este de parere Don Iliuta. E teribil, si asta vreau sa pictez, cum moartea n-o doboara cum vrea ea, ci matusa-ta Maria moare cum ii convine ei."
Vecinatatea cu Ilie Moromete este posibila, insa nu in directia tragicului, ci in cea a spectacularului.
