In universul romanesc din Vanatoarea regala, Tica Dunarintu este anchetatorul justitiar, personaj-focalizator al tuturor celorlalte personaje-martori si ale povestirilor acestora, vorbind despre personaje-calau si personaje-victima. De aceea, desi prezentat destul de putin prin actiune directa - el este mai ales martor si confesor al altor naratori - Tica Dunarintu este singurul personaj din roman al carui profil nu este ambiguu. Dimpotriva, identitatea sa clar definita este adesea un indiciu ferm, al contactului cu "realitatea" si "adevarul" in cazul unor personaje prada incertitudinii. Naratorul din capitolul Marea Rosie, care traieste, paralel, realitati situate in planuri existentiale diferite, il invoca pe Tica Dunarintu ca martor al nevinovatiei sale (personajul este acuzat de o crima neverosimila) dar si ca reper in realitate, singurul in cazul unui om ce risca sa fie luat drept nebun, se indoieste el insusi de propria identitate dupa ce a calatorit o noapte intreaga in compania unor personaje moarte de multa vreme.
Chiar si atunci cand interogheaza sau asculta, pur si simplu, confesiunile celor implicati in evenimente legate de moartea tatalui sau - ori au intr-un fel sau altul o legatura cu Horia Dunarintu - Tica Dunarintu apare intr-un plan secund. Rolul sau este acela de a "provoca" povestirea, de a da nastere, prin ascultare activa, povestilor celorlalte personaje.
Acela care il defineste pe Tica si il aduce in prim-plan, prin povestire si evocare, este naratorul din ultimul capitol, Doua sute de ardei. Prieten si camarad cu Horia Dunarintu, acest ultim povestitor-martor din Vanatoarea regala il vede pe Tica drept o ipostaza mai tarzie, paradoxal "maturizata", a tatalui sau. Idealismul romantic al acestuia din urma, tradat de o impulsivitate ce avea sa-i fie fatala, se converteste, in cazul fiului, intr-o tenacitate metodica, intr-un fanatism "rece" si lucid desfasurat in cautarea "adevarului" - respectiv a adevarului privind moartea Tatalui. Mai sus mentionatul narator il vede pe Tica Dunarintu drept un "invingator" tocmai datorita meticulozitatii, luciditatii in credinta, opusa idealismului necontrolat, spontan (nu lipsit de farmec) al unor personaje donquijotesti intr-o lume absurda, precum Horia Dunarintu sau doctorul Danila.
Concretetea planurilor ce-l definesc este data, in cazul lui Tica Dunarintu, de faptul ca el "crede". Crede in "adevar", asemeni eroilor camilpe-trescieni, insa mai important nu este acel "ceva" in care personajul crede ci simplul act de credinta intr-o lume a relativitatii absolute. Aici "a crede" ajunge sa impuna o realitate. Batrana Sevastita "crede" in puterea miraculoasa a leacurilor sale si, prin urmare, ajunge sa vindece oamenii. Crezand cu fervoare, personajul isi creeaza certitudinea si ajunge sa reprezinte, pentru "ceilalti", singura certitudine la care se pot raporta. Daca mortile si vietile, faptele si existentele, granitele intre lumi pot fi puse la indoiala, existenta lui Tica Dunarintu, cunoscut de toata lumea, vii si / sau morti, nu poate fi pusa la indoiala.
"[Tica] va castiga - i se spune lui Moise - fiindca el nu se lupta cu disperare. El nu este grabit. El nu viseaza, ca doctorul Danila, ce nu putea niciodata sa-ndeplineasca doctorul Danila. sa scape lumea de turbare, el nu viseaza lucruri imposibile, sau, chiar de le viseaza, nu e grabit sa le dea peste cap si sa nu se uite cu cine merge pe drum, el este calculat, foarte calculat. Si optimist, foarte optimist () el nu cere nimic si totusi are o speranta si o siguranta."
"Siguranta" acestui tip aparte de justitiar este data de faptul ca detine, cu adevarat, "firul Ariadnei", necesara clarviziune intr-o lume labirintica, in incercarea de a afla adevarul despre moartea tatalui sau, Tica Dunarintu este nevoit sa refaca, initial, viata tatalui sau - o imagine, o "istorie" a trecutului compusa din zeci de imagini si "istorii". Apoi zeci de alte vieti si morti se interpun intre viata lui Horia Dunarintu si aceea a fiului sau. De aceea investigatia "realista" este insuficienta; ea trebuie completata de posibilitatea de a cunoaste "cealalta" lume, a celor morti, despre care vorbeste batrana descantatoare Sevastita, o lume care nu numai ca exista, paralel cu a celor vii, dar adesea se amesteca in viata celor din urma.
"Daca vezi om murind si mai vezi om inviind, nu mai ai nimic de vazut pe lume. Alte minuni nu mai sunt", ii spune un personaj copilului-martor Nicanor. Tica Dunarintu a trait aceste experiente-limita sau aparente limite intr-o lume in care totul este aparenta. De aceea nimic nu-l poate uimi sau surprinde. El crede in realitatea visului si in puterea faptelor din vis de a deveni realitate; "vede" in lumea mortilor asemeni Sevastitei.
Drama noului cautator de adevar este aceea ca, desi poate cunoaste acest adevar, nu-l poate niciodata dovedi, cu probe materiale, concrete. A cauta concretetea, palpabilitatea faptelor in lumea in care mortii ies din morminte - in cazurile in care este vorba, totusi, de morti ingropati -crucile din cimitir intra in oras, oamenii mor si invie de sapte ori etc, este o incercare la fel de donquijotesca precum aceea a doctorului Danila de a vindeca lumea de turbare sau, mai bine zis, de adevarata "turbare": frica de turbare.
Ceea ce poate reface Tica Dunarintu este ansamblul "istoriei", format din nenumarate stranii "istorii". De aici rolul sau de oglinda focalizatoare, punct centralizator si fix intre oglinzi miscatoare.
