Protagonistul romanului Noaptea de Sanziene, Stefan Viziru, este un "erou" in sensul pe care Mircea Eliade il confera acestui termen: mai mult decat protagonist al unui roman, el este eroul dintr-un scenariu mitic.
Asemeni lui Tezeu, eroul mitic din Antichitate, personajul este supus probelor "labirintului" pe care trebuie sa-l strabata in ragazul unui ciclu cosmic de 12 ani. Povestea sa incepe, propriu-zis, in noaptea de Sanziene cand, spun credintele populare, "cerurile se deschid", iar Stefan Viziru o intalneste pe aceea care ii este ursita, Ileana Sideri. Pana la reintalnirea ultima cu Ileana, intr-o alta noapte de Sanziene, cand cei doi indragostiti se regasesc in fata redeschiderii paradisiace a cerurilor, uniti pentru totdeauna dincolo de moarte.
Stefan Viziru va fi supus probelor initiatice pe care i le scoate in cale "teroarea istoriei".
Faptul ca Stefan Viziru este predestinat acestui proces initiatic este indicat, de la bun inceput, prin preocuparile sale mai putin obisnuite. Obsedat de problemele timpului, in tot ceea ce indica acestea (batranetea, moartea, pierderea celor dragi), Viziru discuta adesea pe aceasta tema impreuna cu prietenul sau Biris, profesor de filosofic Desi functionar constiincios, cu o cariera frumoasa in fata, si sot devotat al Ioanei, Stefan Viziru incearca sa duca o existenta alternativa, care sa-l smulga din cotidian, respectiv din curgerea temporala obisnuita si din lantul cauzalitatii "obiective", careia ii sunt supusi toti muritorii. inchiriaza o camera la hotel, o camera secreta in care sta si mediteaza, citeste; fara a fi locul unor evenimente deosebite (in afara de intalnirea cu Vadastra), camera ii ofera eroului o existenta "paralela" cu aceea a existentei sale de zi cu zi.
Mircea Eliade ii imprumuta eroului sau multe date autobiografice.
In afara de obsesia timpului, a "terorii istoriei", "camera Sambo" - incaperea secreta a lui Viziru - apare in amintirile lui Mircea Eliade ca un univers paradisiac al copilariei, loc al fericirii absolute niciodata regasite mai tarziu, desi indelung cautata in labirinticele incercari existentiale.
"Incercarile grele" pe care eroul le are de infruntat, datorita "terorii istoriei", poarta, de asemenea, marcate accente autobiografice: moartea celor dragi, intemnitarea in lagar, rebeliunea legionara (in timpul careia este ucis "dublul" lui Stefan Viziru, scriitorul Ciru Partenie), bombardamentele de la Londra, sunt consemnate si in literatura memorialistica a lui Mircea Eliade.
Ciclul evenimentelor istorice se structureaza asemeni unui labirint in meandrele caruia Viziru lasa cate o parte a identitatii sale omenesti. Dublul sau, Ciru Partenie, este ucis in timpul "rebeliunii legionare" deoarece este confundat cu Viziru, Ioana si copilul sunt ucisi in timpul bombardamentelor chiar in ziua in care Viziru, ratacitor condamnat sa strabata lumea pana la revenirea acasa, reusise, in sfarsit, sa intre in tara.
Ceea ce fusese initial un pariu existential - a iubi doua femei in acelasi timp - se transforma in chemare a destinului si in fir al Ariadnei in labirintul istoriei zdrobitoare. Eroul reuseste sa strabata labirintul doar atunci cand intelege legile acestui destin al sau. La inceput derutat de fascinatia pe care o exercita asupra sa necunoscuta intalnita in noaptea de Sanziene, Stefan Viziru, care isi iubea sotia "asa cum putini barbati isi iubesc sotiile", accepta o prima incercare pe care destinul i-o scoate in cale: a o iubi pe Ioana, partenera sa "pamanteasca", si pe Ileana, partenera sa cosmica, pe care i-o scoate in cale magia noptii de Sanziene. Dar aceasta incercare depaseste limitele omenescului: destinul uman este supus lantului temporal al secventialitatii si devenirii. Evenimentele din existenta muritorilor se succed - nu sunt niciodata sincrone, asemeni povestii de iubire a lui Stefan, care incearca astfel, de fapt, sa iasa din lantul cauzalitatii si determinarii, sa-si depaseasca propria conditie de muritor. Aceasta incercare de depasire a propriei conditii il va incadra pe Viziru in categoria "eroilor" de natura mitica, iar incercarile - torturile initiatice la care destinul il va supune - vor fi cu atat mai grele. Pierderea tuturor celor dragi inseamna ruperea legaturilor eroului cu lumea contingenta, cu partea sa muritoare.
Aceea care ii reveleaza lui Viziru sensul tragicelor sacrificii existentiale si ii arata calea adevaratului sau destin este Irina, sotia lui Vadastra. Prin puterea credintei, Irina vede adevarata fata a evenimentelor aparent absurde. Ea o ajuta si o incurajeaza pe Ioana in rastimpul indelungatei absente a sotului ei, si tot ea este aceea care, in fata unui Viziru distrus de durere si ros de remuscari, neintelegand de ce i-a fost dat sa-i piarda pe toti ce dragi, ii arata adevaratul sens al destinului sau: de a o regasi pe aceea ce i-a fost ursita, Ileana, fata din noaptea de Sanziene.
Inzestrat mai mult cu trasaturile exemplaritatii decat cu trasaturi de personaj romanesc. Stefan Viziru este eroul perfect al unui scenariu mitic: trasaturile sale umane se muleaza pe contururi arhetipale. insa aceasta exemplaritate este mult mai incarcata de experienta umana vie si dureroasa decat in cazul personajelor din proza fantastica a lui Mircea Eliade. Prin imprumutarea elementelor autobiografice semnalate, Stefan Viziru devine nu doar protagonist al unui scenariu mitic - fie el incarcat de semnificatii -, ci si omul supus greselii, ispitelor, sperantelor si re-muscarilor; prin urmare, protagonist al unui ritual existential in care exemplara este imaginea de ansamblu si concluzia finala. Restul este mai mult viata decat literatura.
