Proza lui Ioan Grosan, cu o "structura traditionala" (Gh. Perian), se construieste in jurul unui personaj bine individualizat, "profesorul de limba si literatura romana Sebastian Pop, 33 de ani, inalt, oaches", de Ia o scoala generala din Capitala, pe care il vedem traind, la inceputul unui nou an scolar, pe de o parte multumirile unei existente marunte, dar pe cale de afirmare, iar pe de alta reintalnirea cu atmosfera specifica unui consiliu profesoral, cu ierarhizari, compartimentari, profesori competenti, indiferenti sau arivisti, conduceri vesnic constipate.
Personajul poate fi citit in cheie realista, dar si in cheie postmo-dernista. Cele doua viziuni se intrepatrund. La modul realist, este un profesor care-si face datoria, indiferent daca publica articole la reviste de specialitate sau depoziteaza sticle, borcane, maculatura, aduse de harnicii pionieri la inceputul noului an scolar. Marca "responsabilitatii sociale" (cum o numeste sotia sa, Sonia, "intr-o noapte cand el ii marturisi preocuparile si concluziile sale"), este biroul, o "prezenta catalizatoare, semnul tacut si real ca el, Sebastian, avea ceva de facut, avea o misiune, ceva esential de indeplinit".
Dar cheia realista nu poate masca adevarata drama a personajului: spectrul amenintator al incadrarii in sistem.
In impasurile - destule - ale existentei sale, el se vede cu regret "pe drumul, pe soseaua lui sociala in panta lina", acaparat tot mai mult si fara putinta de impotrivire de o realitate anihilatoare a personalitatii. S-a simtit o viata intreaga un "adjectiv", un slujitor al "celorlalte substantive": Cel putin el, Sebastian, toata viata se acordase, fusese de acord cu toate substantivele. Pana si cu cele comune. Lin biet adjectiv variabil, slujind in toate cazurile, cu toate ocaziile, substantivele: sticle, borcane, familie, societate, mobila, ideologie, fenomene ale naturii, stari sufletesti. Mereu in avangarda sau in ariergarda a ceva: un bun activist, un profesor bun; niciodata un bun" (subl.
In text). Personajul, a carui drama existentiala este surdinizata de partitura postmodernista in care scrie prozatorul, este vazut in final incadrat in sistem, pe cale sa devina un bun. Adica substantiv. Este "comandantul de pionieri, tovarasul Pop". Secretara de partid afirma catre inspectorul scolar:
"«E foarte inteligent. Si munceste mult. il avem in rezerva noastra»", iar ultimele randuri ale prozei consemneaza inregimentarea: "Sebastian il observa; zambi la randul sau, plecand cu modestie ochii"
De aceasta realitate coercitiva incearca personajul sa fuga, iar ocazia i se iveste, constient sau nu, prin aparitia noii colege de cancelarie, "tovarasa de engleza'' Ioana Eraclid. Cu ajutorul ei, o realitate presanta incearca a fi depasita de jocul imaginatiei si al fanteziei, provocat in maniera postmodema. Iar Sebastian Pop isi dezvaluie o alta fata a personalitatii lui, cea de visator.
Legatura dintre cei doi se stabileste la inceput prin intermediul cartilor, apoi al biletelelor, al scrisului. Scrierea, prescrierea, devin panaceul existential, modifica sau inlocuiesc realitatea. "Ciudata corespondenta", din ce in ce mai deasa si mai ampla, ii releva la un moment dat personajului "o simpla coincidenta, cam stranie, dar coincidenta", si anume (ii releva Ioanei) ca "tot ce-am facut noi doi, impreuna, a fost mai intai scris aici pe bilete () n-am facut nimic sa nu fi fost intai scris aici»."
Ca intr-un joc, cu valente demiurgice totusi, Scrisul devine Logos, Cuvantul proiecteaza si unifica existentele, cei doi traiesc vraja realitatii fictionalizate: "Si alte si alte imagini trecute de pe foile ministeriale in real, ca-ntr-o vraja in care ei doi erau, alternativ, si vrajitorii si vrajitii". Prescrierea devanseaza / reorganizeaza existenta, ei "fac numai ceea ce scriu". Jocul lor, mereu prelungit, provoaca intalniri tot mai frecvente si in locuri foarte diferite. Hotararea de a pre-scrie si ceea ce vorbesc intra insa "intr-un impas timpuriu", si colegii renunta la ea. Toate desele intalniri cu Ioana "il improspateaza dureros" pe Sebastian, pentru care devine limpede "ca ei doi - si nu putea gandi acest plural fara o usoara infiorare - evoluasera mult mai repede decat lasa sa se intrevada ceea ce-si scriau sau isi prescriau". Ei "se bucura de o idee", si atunci cand "prescrierea era pe cale sa-si piarda sensul anticipator", spectrul infrangerii / renuntarii ii da profesorului solutia: "O fuga pura spre un loc nestiut, spre undeva."
Fuga celor doi la o cabana in muntii Sebesului, solutia aparent salvatoare, devine ultima incercare a personajului de a-si salva existenta in si prin fictiune. El vine aici pentru a da glas dragostei sale, dar mai ales pentru ca sa scrie - pentru un timp e un Dumnezeu slujindu-se de Logosul creator si eliberator. Traieste insa impasul scrierii, isi da seama, cu o nota de amaraciune, ca nu poate sa fuga si din trupul lui. Exerseaza disperat eventuala forta demiurgica a scrisului lui, prescriind ca vitelul gazdei va fi mancat de lupi, dar prescrierea nu se realizeaza. "insemna ca nu poale prescrie orice", conchide personajul, deci Logos-ul lui nu (mai) are proprietatea creatiei. Nici povestea, inceputa, avand ca subiect viata gazdei, Dochita, nu se incheaga. "Creatia i se refuza" (s.n.). Aceasta atrage dupa sine biletul ultim al personajului: "«Maine ne intoarcem la Bucuresti»."
Autorul isi pedepseste personajul, readucandu-l cu picioarele pe pamant, silindu-l sa se inregimenteze in sistem. Autorul este in fapt posesorul si realizatorul actului demiurgic, de a carui prescriere trebuie sa asculte si personajul. Iar autorul il condamna nu sa se revolte contra sistemului, ci sa se incadreze, cuminte, in el.
Sebastian nu seamana cu omonimul sau din mitologia crestina. Nu are stofa de erou sau de martir.
