Paveliu
Proza are aspectul unui scenariu in care personajele prind contur din gesturi, discursuri si dialog. Afirmarea si descoperirea eroilor acestei proze are loc in cadrul unei actiuni de "reconstituire" a unui conflict fizic intre doi tineri. Paveliu este un personaj de plan secund, putem sa-l numim figurant, dar care devine interesant si atragator cititorului indirect, prin cateva replici ale sale si prin marturia cunoscutilor despre el. Destinul tragic (moartea violenta a fetitei sale) il anuleaza ca personalitate in planul existentei comune, in care continua sa traiasca fizic.
In plan social Paveliu e un ratat. Prezenta in cadrul reconstituirii conflictului dintre tinerii Vuica si Ripu se datoreaza unei circumstante independente de vointa lui: calitatea de director al sectiei serale a unui liceu din localitate.
Atitudinea sa fata de acest conflict nu este cea a autoritatii aflate in fata unui caz de indisciplina. Desi cei doi tineri implicati in conflict apartin institutiei conduse de el, Paveliu nu reactioneaza ca un director autoritar, pozitia lui fiind una de simplu spectator care asista obligat la un spectacol penibil. Interventiile sale se rezuma la simple constatari cu valoare generala, facute cu scopul de a iesi cat mai repede din aceasta situatie. Prezenta personajului insusi se face greu remarcata, uneori creand impresia ca lipseste din cadru. intr-un singur rand personajul izbucneste, imprevizibil pentru cei din jur, intr-un discurs declamator la adresa lumii contemporane: "-Violenta! Violenta! - si insingurarea! Iata doua din atributele lumii in care traim; doua din atributele proprii lumii moderne! Reflectate - mai cu seama - in randurile tineretului; la noi mai putin, ce e drept - in alte tari atingand insa proportii de-a dreptul ingrijoratoare." Aceasta "vorbarie pretentioasa si neceruta de nimenr reprezinta unica zvacnire de luciditate. Personajul se retrage din scena. Inteligent, el are capacitatea "de a juca teatru", dar aceasta nu e inteleasa de cei din jur, care il trateaza de cele mai multe ori cu indiferenta superioara.
Tentatia directorului este de a evada pe cat posibil din realitate, somnul si betia fiind starile sale favorite. Destinul tragic al lui Paveliu este "reconstituit" din perspectiva subiectiva a apropiatilor. Pentru cei din jur care-l cunosc, cum sunt de exemplu maiorul si secretarul de partid Dragan, Paveliu devine un caz problematic. Situatia acestuia naste comentarii ingrijoratoare: "In plus a inceput sa si bea, pe ascuns; bea de stinge! intr-o seara l-au gasit intamplator doi elevi si l-au dus acasa: abia mai rasufla!" Starea deplorabila in care se gaseste Paveliu este motivata de catre maior, personaj apropiat directorului: "in fiecare om exista ceva ascuns, instinctual ca un fel de refugiu. Ceva cu atat mai ascuns, cu atat mai de nedibuit - cu cat omul e mai neputincios, mai putin pregatit sa intampine o nenorocire. Cu cat e mai slabr. Maiorul manifesta si scepticism in legatura cu ameliorarea starii lui Paveliu: "s-a retras intr-un soi de barlog, unde nu-l mai poate ajunge nimeni si nimic! Nu cred ca se mai poate face ceva!" Dragan si maiorul devin doua personaje-reflectori care dezbat si analizeaza cu o raceala "stiintifica" starea lui Paveliu: "Dragane, una e sa cazi in genunchi, atunci cand te-a izbit cineva in cap: e logic; alta e insa ca, in genunchi fiind, sa refuzi orice sprijin pentru a te ridica in picioare. Sa devii lipsit de rezonanta. Cu totul insensibil la cele ce se petrec in jurul tau! Pe scurt: cazul lui Paveliu." Conversatiile celor doi despre director sunt ca niste piese de puzzle, singurele din care putem reface chipul lui Paveliu, dar din perspective subiective.
Un moment important al nuvelei cu directa referire la conditia personajului este cel al contemplarii tablourilor de pe peretii restaurantului "Pescarusul" - locul desfasurarii actiunii.
In respectivul moment se descopera calitatea sa de intelectual, fin cunoscator al valorilor culturale. Contemplarea reproducerilor se realizeaza, si ea, intr-o stare de delir bahic. Alcoolul ii stimuleaza capacitatea de a analiza reproducerile mizere de pe peretii carciumii. Stiinta lui Paveliu e pusa insa, si ea, sub semnul derizoriului absolut.
O alta calitate definitorie pentru personaj este ironia, singura arma pe care o mai detine Paveliu in confruntarea cu universul absurd in care traieste. La spectacolul "reconstituirii", directorul ia parte cu simple afirmatii ironice la adresa celor din jur. Paradoxal, solutiile sale sunt cele mai rationale desi vin din partea unui om semi-constient: "- Mai bine dati-le sa bea () Aduceti-i la starea de atunci, veti vedea ce efect colosal poate sa (sughita deodata) - aiba! Veti vedea, da (si sughita din nou) in ce consta miezul reconstituirii voastre! De ce-i chinuiti de pomana?"
Paveliu este constient de starea in care se gasea, de conditia sa de intelectual decazut, respins, treaz sau beat, de cei din jur. "Lumea e prea mica pentru oameni ca mine", este o constatare care defineste destinul sau tragic. inainte de a cadea definitiv intr-o stare de inconstienta cauzata de alcool, Paveliu are o izbucnire verbala in fata spectacolului derizoriu al reconstituirii. Cu o furie necontrolata, eroul aduce in fata celor prezenti episodul tragic al mortii fetitei sale. Imaginea copilului mutilat in accident seamana unui tablou expresionist ce anticipeaza moartea unuia dintre tineri din finalul nuvelei. Cuvintele pe care personajul le repeta obsesiv pana la final, "violenta" si "insingurarea", nu sunt simple ticuri de limbaj cauzate de betie ci sunt cuvinte emblematice, care structureaza semnificatiile subterane ale nuvelei. Astfel, Paveliu este, de fapt, adevaratul personaj-reflector. Avansarea in betie nu diminueaza cu nimic observatiile acestui personaj, "ucis" si el de absurdul lumii.
