Mynheer - comentariu
In acest roman, mult mai apropiat de modernitate decat altele care i-au urmat, mai toate personajele scapa determinarilor precise, cu finalitate didactica. intrucat e destul de greu a vorbi de ele in afara textului, vom incerca sa argumentam cateva idei generale despre personajul cel mai important prin semnificatiile pe care le capata pe parcursul romanului, dar si prin actiunile sale - personajul scriitor.
Daca celelalte personaje - Tolea, Matei Gafton, Dominic, Irina - se construiesc o data cu textul si sunt astfel puse in relatie cu partea de text ce le revine, Mynheer merita interesul cititorului pentru ca autorul sugereaza si intretine permanent pe parcursul romanului o legatura intre el si Mynheer. E ca si cum scriitorul s-ar trata pe sine drept personaj, ori, mai curand, ii imprumuta acestuia ceva din personalitatea dar si din talentul sau. Prezenta lui in roman este episodica, iar abia la final se pune un semn de egalitate intre Mynheer, narator si autor, ca si cum aceasta legatura ar face din Norman Manea si un personaj celebru si un autor de succes. incercari de a egala personajul cu naratorul si autorul au mai existat in literatura romana, daca ar fi sa ne gandim doar la modelul marturisit de autor - Camil Petrescu.
In Patul lui Procust autorul penduleaza intre subiectiv si obiectiv, integreaza in roman note de subsol cu referinte biografice, transcrie scrisori, articole pe care le atribuie personajelor. Cu alte cuvinte le fictionalizeaza realitatea.
El face o trecere din planul realitatii - personale, subiective etc. - in planul fictiunii literare, si isi atribuie un rol intr-o piesa pe care autorul o imagineaza dar nu o realizeaza, pentru ca personajele au independenta fata de autor, nu asculta decat de ele insele, pe linia existentialismului francez, gidian. Asadar nu e o fortare a granitelor dintre instantele textului (autor, narator, personaje etc), ci o deschidere inspre un alt mod de a valoriza posibilitatile de a scrie un text. Tocmai la aceste castiguri literare se refera si Plicul negru.
Mynheer are "o conceptie proiectiva a existentei" (Cornel Moraru).
In sensul ca imagineaza situatii, circumstante si caractere, personaje ia care se raporteaza asa cum o face un creator cu personajele sale. Punctul Iui de vedere asupra panoramei romanesti este exterior, chiar si atunci cind pare implicat. Se sugereaza o familiaritate deplina cu cititorul - pe urma identitatii cu naratorul - in scopul de a reduce pana la suportabil socul noutatii romanului. Capabil de a trai in pseudo-realitatile pe care Ie traiesc celelalte personaje, Mynheer se dovedeste, Ia o judecata globala si destul de generala, un personaj imperfect, mai ales ca raportarea la actiune si la personaje se pastreaza ambigua.
Legatura lui cu naratorul se bazeaza intai pe o coincidenta, pe care cititorul o sesizeaza Ia inceput fie din registrul narativ folosit, fie din cateva apropieri sugerate de tehnica scrierii cartii, si evolueaza spre identitatea dinspre final.
Incertitudinea statutului personajului genereaza pe firul lecturii o curiozitate si un suspans apropiat ca idee celui al romanului cu cheie, si aduna cateva dintre castigurile modernismului literar. Exaltarea lui din anumite momente este urmata de afirmarea acuitatii sale, care ii orienteaza atentia Ia destinul personajelor secundare, traitoare, cele mai multe, intr-un trecut din care nici ele n-au inteles mare lucru. Mynheer - personaj greu de definit si de tipologizat - e construit dintr-o suma de aproximari initiale. Comentariile lui il arata omniprezent in roman, omniscient, capabil de o risipa de bunavointa fata de celelalte.
Autorul il trateaza cu discretie. Are un aer poetic care rezulta din "fumurile nobiliare" in economia romanului, din superioritatea afisata fata de Irina, Tolea sau Dominic. Este capabil de meditatii pe marginea cartii si a actiunilor, pe care Ie rosteste pe un ton auctorial, atribuit naratorului. Dedublarea Iui este, asadar, eficienta si perfecta pana Ia final. Penduleaza intre subiectiv si obiectiv, iar atunci cand i se aude vocea arata suficienta fermitate si destula imprecizie in ce priveste statutul sau. EI pune personajele "Ia treaba" si rar vorbeste despre faptele lor cu pietate -despre Irina de exemplu. Este suspicios dar si elogios, doreste mereu o independenta auctoriala care II situeaza la limitele dintre fictiune (textul literar) si realitate (identitatea cu naratorul si mai apoi cu autorul).
