Descendent al marilor cneji de Mara, protagonistul nuvelei, Mihai -"nobil ereditar de Giulesti", "ras-ras-stranepotul Iui Giulea" - este, dupa cum precizeaza naratorul, "intrutotul deosebit de stramosii saf. Fara sa aiba, intr-o mai mica masura, fascinatia puterii, Mihai de Giulesti este o natura interiorizata, constiinta reflexiva inzestrata cu "vocatia imaginarului", avand "un model interior, geometric, al aspiratiei sale" (Cristian Morarii). Spaima celui controlat de propria-i imaginatie, obisnuit sa traiasca "intr-un nod viu de evenimente plasmuite", deprins cu nelinistea cautarilor si intrebarilor interioare, vine din convingerea ca "totul se putea intimpla". Un stralucitor cortegiu de vanatoare il readuce insa in limitele realului, dezvaluindu-i brutal constiinta de sine prin opozitie cu ceilalti; propria-i umilinta se confrunta cu prezenta impunatoare, aroganta si opulenta nobililor straini: "Era el, impotriva celorlalti." Daca pana in acest moment protagonistul aspira la o existenta iesita din sistemul traditiei ("radicalism"), evolutia lui ulterioara are o functie simbolic-com-pensatorie fata de inferioritatea resimtita la contactul cu alta lume, categoric deosebita de cea arhaica, a unei romanimi maramuresene.
imbracata in cioareci, dirijata de legile transhumantei, insa pastrand orgoliul latinitatii. Radicalismul personajului la nivelul rupturii de o anumita traditie se defineste prin relatie cu puterea, mai exact drumul spre putere. Prin opozitie cu predecesorii sai, Mihai de Giulesti opteaza nu numai pentru puterea politica ci si pentru puterea spirituala, nu numai pentru manifestarea in act a fortei brute (in serviciul unei coroane straine) ci si pentru folosirea machiavelica a gandirii, meditatia solitara - ce furnizeaza adevarurile teoretice care motiveaza actiunile slujitorului ordinii monarhice.
Prima treapta a avatarurilor protagonistului este cea religioasa (monahala). Devenit calugar dominican insa, "viata severa, monahala, cu regulile ei de fier, ii amintea aproape ritmul sigur al miscarii turmelor si al schimbarii anotimpurilor." in afara de aceasta, ierarhia si regulamentul ordinului ii readuc in memorie sistemul de conventii si privilegii feudale. Parasind viata ecleziastica, eroul se dedica celei politice in serviciul principelui. El ajunge "cel mai abil sfetnic al sau" de la marginea principatului si lupta impotriva tendintelor de descentralizare si autonomie ale nobililor locali. Este o revansa fata de vechile umilinte, in numele stramosilor sai care au trait doar cu iluzia atotputerniciei.
Experienta monahala i-a inculcat disciplina subordonarii in fata unei autoritati supreme. Dar mai cu seama i-a format credinta intr-un model abstract, interior, sursa a motivatiei cosmice a faptelor sale, insemnul statorniciei superioare si atotcuprinzatoare, intr-o epoca framantata de vesnicele conflicte feudale. "intr-un fel, nobilul valah este un doctor Ilea al Evului de mijloc, incredintat de forta miraculoasa al unui simbol (iconic) tutelar, rombul. «Marele romb incremenit pe care toate sunt asezate» este o emblema a miscarii inghetate, dar si a figurarii, concentrarii si supunerii magice a lumii complexe prin reducerea Ia o «figura»" (Cristian Moraru).
Omorarea contelui si a contesei Bethlen, potentiale personaje antagoniste si pericol iminent pentru coroana, are loc in cadrul unei scene cinegetice construite de narator cu un superior simt al teatralitatii, pe de o parte, si al intrebuintarii fara exces a detaliului frust, a cromaticii crude, inscenand accidentul de vanatoare, ajutat de Henri, acolitul sau, Mihai de Giulesti (care va detine, in respectiva scena, triplul rol de regizor, actor si spectator) realizeaza faptul ca a devenit o "unealta" in "jocul puteriC ce presupune detasare (adica exact ce i-a lipsit lui) si o evolutie um spirala" a "jucatorului"". Blazat, ajuns la constiinta de sine, protagonistul traieste.
in fata frumoasei victime (contesa Bethlen), fiica arogantei nobile care-l umilise candva, sentimentul miscarii in cerc, al irosirii timpului. O clipa de nesiguranta, in final, il face sa resimta vechiul gust al fricii, o alta justificare a inutilitatii eforturilor sale.
In momentul culminant al nuvelei, teama este insa depasita, si aceasta simbolica victorie a batranului cancelar asupra tanarului care fusese are functie catharctica: genereaza un "chef salbatic de viata", sentimentul renascut al puterii, iar "lucrurile din jur nu-i mai par pieritoare si fara importanta" (Eugen Simion).
inscenarea omorului ne permite descifrarea unei multiple motivatii: din perspectiva psihanalitica, se explica prin "transferul de culpabilitate amestecata cu erotism de la mama catre fiica" (Cristian Moraru), in al doilea rand, din perspectiva psihologiei protagonistului, trebuie luata in considerare intentia de anihilare a unei ordini care il umilise si il adusese, cu multi ani in urma, intr-o postura inferioara; in al treilea rand, din perspectiva politica, actele lui Mihai de Giulesti sunt subordonate autoritatii principelui, tendintei de centralizare a puterii; in fine, in al patrulea rand, putem descoperi, la un nivel abstract spiritual, justificarea faptei personajului in credinta in semnul linistitor al rombului. Exprimand conjunctia principiilor opuse (masculin-feminin, cer-pamant), rombul este o figura a echilibrului si stabilitatii structurilor, dar si a ciclicitatii cosmice (semnificatie in care se intalneste cu simbolul cercului), devenind semnul temeiniciei, consecventei interioare opuse "vremurilor tulburi".
Mai trebuie avuta in vedere semnificatia magic-rituala a vanatorii -arhetipala imagine a luptei impotriva puterilor adverse. Situatie epica fecunda pentru manifestarea vointei de putere, scena cinegetica este deopotriva modalitate a regresiunii in timp, intr-o epoca arhaic-medievala, dar si o modalitate a potentarii nelinistilor, intrebarilor. "De ce o facem Henri?" il intreaba Mihai de Giulesti pe Henri, inaintea evenimentului tragic. Apoi prin omorarea fiarei pe care a folosit-o pentru a inscena accidentul, cancelarul isi apare siesi ca un izbavitor, intemeietor, unind aspiratia spre distrugerea unei ordini cu aceea de creare a propriei ordini de putere, situata sub semnul simbolic al rombului, si conjugand cele trei niveluri: politic, personal, abstract, intr-o justificare metafizica.
Conditia de erou tragic a lui Mihai de Giulesti rezida in faptul ca nu poate lupta impotriva unui sistem decat ca instrument al altui sistem (cf. Cristian Moraru). Personajul este, esentialmente, un invins: aspirand sa desfiinteze o lume arhaica, intemeiata pe ritual si ierarhie, se vede constrans sa se subordoneze, sa se inscrie deci intr-o alta ierarhie.
