Roman realist clasic, balzacian.
Personaj principal, realist (personaj-tip), dinamic, multidimensional.
Modalitati de caracterizare:
- caracterizare directa: de catre narator (portretul fizic, comentariul auctorial), de catre alte personaje, autocaracterizare;
- caracterizare indirecta: prin mediul de viata, prin limbaj (dialog), prin gesturi, atitudini caracteristice, comportament.
Spre deosebire de majoritatea eroilor care fac parte din "categoria instinctivilor, ordonati aproape schematic de autor si ilustrand un tip", Pascalopol se comporta ca "fiinta morala". El este "capabil de motivatie a actelor proprii", cautand sa se explice complex.
Una dintre manierele preferate de romancier pentru introducerea in actiune a personajelor din Enigma Otiliei este gruparea acestora in cadrul episodului expozitiv, sub pretextul jocului de carti.
|
Primul portret schitat este cel al lui Leonida Pascalopol: "Era un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totusi evitand impresia de exces, carnos la fata si rumen ca un negustor, insa elegant prin finetea pielii si taietura englezeasca a mustatii carunte. Parul rar dar bine ales intr-o carare care mergea in mijlocul fruntii pana la ceafa, lantul greu de aur cu breloc la vesta, hainele de stofa fina, parfumul discret in care intra si o nuanta de tabac, toate acestea reparau cu desavarsire, in apropiere, neajunsurile varstei si ale corpolentei".
In conceptia lui G. Calinescu, portretul fizic trebuie sa aiba o finalitate psihologica precisa. Finetea si acuratetea remarcabila a selectarii detaliilor fizionomice si vestimentare particulare, ce fac din personaj o individualitate, nu sunt astfel gratuite, nu au un scop in sine. Amanuntul fizic expresiv: fata carnoasa si rumena, ,finetea pielii", "taietura englezeasca a mustatii", lantul de aur, costumul din ,stofa fina", parfumul discret, concentreaza semnificatiile care vor releva pe parcurs profunzimi sufletesti. Conceput ca un cumul de insusiri, portretul expozitiv devine emblema personajului si se fixeaza ca reper stabil in memoria cititorului. El preceda de aceea in chip firesc individualizarea prin nume a eroului.
Se adauga imediat o alta modalitate de caracterizare directa, frecvent folosita in romanul realist obiectiv: comentariul auctorial ce insoteste replica personajului pentru a sublinia trasatura caracteriala dominanta:
"- Pascalopol, se recomanda el cu o ceremonie care trada cresterea lui aleasa, retinand ceva mai mult mana tanarului intr-a sa, spre a~l examina. il privi fara excesiva cordialitate, chiar cu oarecare umbra de ironie indepartata, cu o politete grabnica si respectuoasa".
Spre deosebire de majoritatea eroilor care, potrivit lui Nicolae Manolescu, se includ in "categoria instinctivilor, ordonati aproape schematic de autor si ilustrand un tip", Pascalopol se comporta ca "fiinta morala". in opozitie cu "fiintele automatice" (intruchipate de Aglae, Aurica, Simion, Titi ori Cos-tache Giurgiuveanu), el este "capabil de motivatie a actelor proprii" (Nicolae Manolescu), cautand sa se explice complex.
Din perspectiva lui Felix, naratorul urmareste complicata relatie a lui Pascalopol cu Otilia, previzibila ei evolutie si imprevizibilul (pentru Felix) sfarsit al acesteia.
Cu psihologia indragostitului, la inceput nedumerit, apoi intrigat si tot mai adanc chinuit de gelozie, tanarul observa oscilatia mosierului intre sentimentul patern si cel erotic fata de Otilia. imprejurarile sunt diverse si din ce in ce mai numeroase: nelipsitele vizite la mos Costache, Pascalopol fiind privit ca membru al familiei, plimbarile zilnice cu trasura, micile cadouri daruite galant si cu delicatete, cu grija de a nu rani orgoliul fetei, invitatia adresata Otiliei si lui Felix de a-i face o vizita la casa din Bucuresti, unde Otilia pare o prezenta deja familiara, calatoria tinerilor la mosia lui din Baragan, urmata de vestea plecarii neasteptate la Paris, impreuna cu Otilia. De fiecare data uimit si contrariat, Felix remarca familiaritatea si gingasia gesturilor, care-i unesc pe cei doi, in ciuda diferentei mari de varsta, intr-o invidiata de toti complicitate.
Datorita averii de care dispune, Pascalopol este in masura sa indeplineasca cele mai nebanuite capricii ale Otiliei, oricat de extravagante. O face cu gentilete, anticipand multumit un compliment din partea fetei ("- Pascalopol () totdeauna ai fost chic.'") dar si cu constiinta ca este singurul ei protector in fata asprimilor cotidiene. Acest lucru il va intelege, in cele din urma, Felix, fata de care Pascalopol arata permanent o prieteneasca, dar calculata deschidere si generozitate, stiind sa controleze cu delicatete si cu tactul maturului raporturile dintre ei din momentul cand isi da seama ca amandoi sunt atrasi de personalitatea Otiliei. Constient de bariera pe care ar putea-o reprezenta inevitabil varsta, in acelasi timp intuind faptul ca Otilia nu poate renunta la protectia lui si la felul de viata pe care i-l ofera (o viata care sa nu-i incorseteze sub nici o forma personalitatea), Pascalopol ii lasa fetei libertatea de a alege si de a decide. "Domnisoara Otilia e singura in masura sa judece in aceasta materie" - ii explica lui Felix.
inconjurata de rapacitatea Aglaei si a lui Stanica, de invidia Auricai si de vulnerabilitatea si neputinta lui mos Costache, Otilia descopera in Pascalopol (care si el a fost orfan) singura modalitate de a infrunta un mediu ostil si meschin, de a se rupe, in cele din urma, irevocabil de acest mediu, dobandind o pozitie sigura din punct de vedere financiar si un statut onorabil.
Eleganta respectuoasa, protocolara aproape, venita din "cresterea lui aleasa", generozitatea izvorata dintr-un simt aristocratic al altruismului, reactiile ponderate si sentimentele exprimate echilibrat, marcheaza nuantat raporturile lui Pascalopol cu toate personajele, fara deosebire, chiar si cu cele a caror ostilitate fata de Otilia este fatisa, prea bine cunoscuta eroului. Deseori el raspunde cu tact insinuarilor rautacioase ori aprecierilor tendentioase rostite neobosit de Aglae si Aurica. Priveste cu intelegere, cel mult ironica, si condescendenta micile tertipuri prin care mos Costache si Stanica Ratiu cauta sa-i speculeze bunavointa, dincolo de limita decentei.
In relatie cu aceste personaje, Pascalopol ilustreaza nobletea si superioritatea rationalitatii fata de instinctualitate. Daca, in raportul de forte ce sustin conflictul, Aglae si Stanica sunt prezente nocive, energii malefice, distructive, Pascalopol reprezinta, prin opozitie, principiul armoniei, al coerentei si masurii.
Situat, ca si Felix si Otilia, deasupra tensiunilor izvorate din lupta subterana pentru mostenire, dar avand in comparatie cu cei doi avantajul binefacator al maturitatii si al prestigiului social dat de origine si de prosperitatea in afaceri, Pascalopol este singurul care poate contracara eficient rautatea si meschinaria manifestate in forme extreme. Nu intamplator mos Costache apeleaza la sprijinul lui atunci cand se hotaraste sa transfere fara stiinta Aglaei, o parte din bani intr-un cont personal al Otiliei. Tot Pascalopol (grecoteiul", cum il numeste iritat Stanica) este cel care aduce un doctor competent pentru a-l consulta pe mos Costache, victima a masinatiunilor Aglaei si ale lui Stanica Ratiu.
Prin descrierea interiorului casei din Bucuresti a lui Pascalopol descoperim, impreuna cu Felix Sima, rafinamentul artistic, gustul apolinic al ordinii si al armoniei, atractia pentru obiectele rare, mai ales de provenienta exotica, eruditia indelung exersata - care laolalta definesc si intregesc personalitatea lui Pascalopol. (E de adaugat ca aceeasi noblete si aristocratie, dar intr-un chip mai rustic, le intalnim si in imaginile de interior ale descrierii conacului din Baragan).
Episodul prilejuieste naratorului omniscient si o fireasca incursiune in trecutul personajului, prin tehnica rezumatului.
Secventa cu secventa, naratorul compune, treptat si cu transparenta simpatie, profilul-tip al mosierului rafinat si epicureu, neuitand sa sublinieze, din aceeasi perspectiva a lui Felix Sima, contrastul pregnant dintre acesta si aparitiile caricaturale, aproape grotesti ale lui mos Costache si Aglaei.
Prin "pasiunea clasificatiei morale" (D. Micu) pe care o dovedeste autorul, avem astfel, in Enigma Otiliei, finetea si delicatetea, generozitatea si nobletea artistica (desi sub forma aptitudinii creatoare deviate) fata in fata cu vulgaritatea si marginirea, indolenta si impostura.
