Ipu - caracterizare
Personajul este surprins inca de la inceputul nuvelei cu numele si porecla lui, de catre copilul narator: "Ciupe Teodor zis Ipu care e servitor la noi si este sarac cu duhul. imi pare bine ca Mantuitorul s-a gandit la asemenea oameni cand a spus «fericiti cei saraci cu duhul caci a lor este imparatia cerurilor»".
Pe Ipu cel sarac cu duhul il apropie de copil in primul rand jocul, supra-realitatea compensatorie in sensul in care poate sa-i ofere, cel putin pentru o clipa, o imagine diferita de cea pe care o are cu adevarat; atunci cand acest joc ii este refuzat, personajul se prezinta in adevarata lui realitate, fiindca jocul il scoate dintr-o lume in care este definitiv catalogat drept imbecil: "Ipu, cu umerii bleojditi, batran si urat, cu fata Iui roscata si cojita, cu ochii roscati, fara gene, cu vesnica lui caciula gaurita, isi pungi gura fara dinti, mainile ii cazura din umeri si el se apleca sa le caute pe jos".
Personajul se prezinta de altfel el insusi, acceptandu-si (si) toate poreclele degradante, fie ca e vorba de "StrimflC, "Cacadare" ori de "Cracea", singura care il deranjeaza este Ipu: "Daca-mi spui Ipu, iti rup oasele. Cine-mi zice mie Ipu, pe acela l-a batut Dumnezeu". Asadar, nu se pune in discutie porecla in ipostaza ei de rebotezare si, in ultima instanta, instrainare a individului, ci este vizata drama lipsei de semnificatie sub semnul careia se plaseaza personajul. Porecla "Ipu" nu este acceptata tocmai pentru ca nu inseamna nimic si, intr-un fel, il elimina deci din randul celor existente.
Atunci cand i se cere sa se predea ca ucigas al soldatului german, Ipu intuieste ca are sansa de a dobandi prin propria-i moarte tocmai semnificatia pe care nu a avut-o sau care i s-a refuzat.
Prin moarte, el are posibilitatea de a-si echivala valoarea: la o cina simbolica, Ipu incepe sa ceara pamant si bani pentru rudele sale, in realitate el propune o configuratie a propriei valori, incarca neindurator talerul celalalt al balantei. I se ofera in schimbul mortii afectivitate, de care a dus lipsa, si un monument funerar, ca semn al recunoasterii simplului fapt ca a existat. Dar Ipu simte ca propria moarte conteaza enorm in universul uman al satului si ca ii confera o anumita forta la care nu ezita de altfel sa apeleze, ajungand sa savarseasca un sacrilegiu atunci cand solicita sa i se oficieze slujba viitoarei inmormantari. Revenind insa, Ipu isi contureaza treptat un statut de om cu stare al satului: daca nu le-a fost "sprijonire" celor apropiati, in ajunul mortii Ipu se "improprietareste" pentru a lasa ceva, nu dintr-o pornire sufleteasca, fara indoiala, ci pentru a avea certitudinea ca inseamna intr-adevar ceva. De aceea, dupa ce se asigura ca ai lui vor primi toate cele cerute in schimbul mortii, Ciupe Teodor isi accepta porecla, ceilalti pot acum sa-i spuna Ipu, caci oricum porecla nu mai conteaza, realitatea sta marturie ca el a lasat ceva si a insemnat de fapt ceva.
Valoarea si, mai ales, semnificatia, ii sunt conferite personajului, in jurul iminentei sale morti prin jocul cu evidente sugestii ritualice: acum, inainte de moarte, lui Ipu nu i se mai cere, ca de obicei, sa fie Tarul Rusiei, ci Napoleon, fiindca,'zice copilul, tovarasul de joaca al lui Ipu, "Cine stie de Tar? Cine-l mai (ine minte pe tarul acela nenorocit si paduchios? Dar pe Napoleon, toti, toata Europa, acum si totdeauna".
La ora stabilita, Ipu se prezinta la locul executiei cu demnitatea unui soldat (o lupta simbolica a dat totusi, sacrificandu-se, intr-un fel, pentru o idee) si "spalat" de umilintele unei lumi, deasupra careia se va ridica spre a trece curat dincolo: "Bacea Todor era ras proaspat, spalat; se imbracase intr-o veche uniforma K und K, pe care nu mi-a aratat-o niciodata". Lui Ipu nu i se da insa posibilitatea sa moara, caci armata germana a parasit satul.
In aceasta situatie, plansul lui Ipu din finalul nuvelei devine expresia deznadejdii unui individ care a ratat ultima sansa de a mai insemna cu adevarat ceva.
Caci murind intr-un anumit fel, personajul ar fi putut dobandi recunoasterea propriei existente: "Atunci Ipu incepu sa planga. Un scancet mic, nevolnic, neauzit; apoi lacrimile pornira pe fata lui rosie, descojind-o". Redobandirea dreptului la viata coincide in fond cu adevarata moarte a personajului: "isi musca pumnii. Ii baga in gura, plansul rasuna ca un horcait de moarte in bezna (). Ipu si le indeparta (lacrimile, n.n.) cu degete boante; dar lacrimile teseau pe fata lui un fel de panza de paianjen" (s.n.). Readucerea Ia viata ("Ai scapat cu viata, bace Todore") inseamna pentru Ipu recaderea in conditia degradanta in care il accepta ceilalti: "E baut, dobitocul, efoarte baut, duhneste". Finalul nuvelei pare sa sugereze in aceasta situatie ideea vinovatiei unei lumi condamnabile in primul rand pentru lipsa de sansa acordata individului.
