Tema romanului este data de conditia omului de arta, a creatorului, in raport cu societatea contemporana. Arhitectul Ioanide, om trecut de jumatatea vietii {nell mezzo del camin di nostra vita), reprezinta personajul central de la care pornesc toate firele. Este in acelasi timp Jim Marinescu (Cartea nuntii) si Felix Sima (Enigma Otiliei), e intelectualul la maturitate, e intruparea artistului care traieste pentru creatie, contemplativ, considerand existenta sub specie aeternitatis. E un om pentru care lumea exterioara exista prin raportare la creatie, sensibil la lingusiri, compla-candu-se in lumea mondena a timpului pe care o desconsidera si o dispretuieste prin tacere. Se pare ca "fantoma mortii"" nu-l atinge pana cand copiii Pica si Tudorel mor in "Miscare".
Zvarcolirile sociale nu iarta pe nimeni, nici pe cei apolinici. Ioanide e un clasic. Eugen Simion il considera "creatorul modern care pentru a fonda opera etema trebuie sa accepte sacrificiul operei lui lumesti".
Cautat in societatea universitarilor pentru inteligenta sa scanteietoare, Ioanide e absolut neinteles de acestia, predispus sa vada in judecatile lui doar niste magistrale jocuri gratuite de inteligenta.
Considerat geniu uneori, contestandu-i-se violent orice valoare alteori, Ioanide este in realitate un filosof din familia lui Sun (Sun sau calea neturburata, mit mongol, 1943; alegorie dramatica ipostaziind situatia sociala a "inteleptului" inaderent principiului de viata al compromisurilor): "- Dumneata, i se adreseaza el lui Gaittany, poti sa razi, un om ca mine care se izoleaza, vede universalul si ignoreaza particularul".
Bizareriile omului sunt privite cu condescendenta. Angela Valsamaky-Farfara relateaza ca, odata, arhitectul cu buzunarele pline de cirese carnoase, culese dintr-un pom aflat langa un mormant, ii spusese: "Madam Farfara, am sa-ti spun un secret: Am mancat din bunica dumitale". Reflectia lui loanide ilustra grav ideea filosofica mai generala a interdependentei regnurilor, observata si de Sun: "Din lemn se face leaganul si sicriul, si sangele nostru se scurge din nou in nimic prin vinele pomilor".
inconjurat de indiferenta ostila, neputandu-si infaptui planurile mari de creatie, avand de intampinat invidie, dusmanie, sicane demoralizatoare ori de cate ori i se ofera prilejul de a-si valorifica, fie si partial, capacitatile, arhitectul a dobandit o psihologie curioasa, violent contradictorie. El trece brusc de la concentrari profunde, distantari severe de prezent, la trairi intense in cotidian. Eroul izbucneste in tipete, pe neasteptate, acuzand bunaoara inocenta doamnei loanide sau infiiriindu-se ca oglinda e patata de muste.
Se infrunta in personaj doua suflete - unul grav, nazuind spre absolut, liber de patimi, despovarat de dorinte, altul vijelios, neastamparat, sensibil la adulari banale, accesibil micilor vanitati, daruindu-se clipei cu infrigurare, iradiind de placeri trecatoare (intr-un timp, ocupat cu construirea unui imobil, stie sa alterneze savant voluptatea cerebrala a creatorului cu aceea, mai putin abstracta, a cuceritorului inspirat de Eros), dar mai adesea crispandu-se de durerea jignirilor indurate. De aici "poza" arhitectului: vanitos, nedispretuind atitudinile superior cabotine, complacan-du-se in postura de geniu bizar, neinteles.
De fapt loanide e un "copil mare", pastrandu-si candoarea ca specificitate intrinseca omului. Cand vorbeste despre "esenta vietii reale", afirmand incompatibilitatea dintre aceasta si lumea sa ideala, arhitectul se refera concret la alde Hagienus, pentru care un conflict temporar, o dragoste, o ura, o incaierare dintre doi oameni sunt mai importante "in sfera ingusta in care s-au petrecut, decat un razboi intre popoare". Ca atare loanide nu dispretuieste societatea in sine, omenirea, ci voieste a o consolida prin constructie.
Drama personajului se petrece in zona constiintei. Cu toate ca isi da seama de mediul in care se misca, in buna masura ocupat de carieristi, nu se rupe categoric de el, pastreaza aparentele: frecventeaza bucuros saloanele lui Saferian Manigomian, tine tovarasie Gonzalvilor la restaurant, se complace in aventuri cu diverse femei precum Ioana Valsamaky-Farfara {"Indolenta"), gasindu-i frumuseti statuare. Dezaproba (pasiv) "Miscarea" ca o actiune ce nu porneste din "sentimentul patriei". Fara sa vrea intra in vartejul ametitor al evenimentelor: Tudorel face parte din conducerea "Miscarii, e condamnat Ia moarte si executat, iar Pica, prietena intima a lui Gavrilcea, unul din comandantii superiori ai "Miscarii"', moare prinsa intr-un schimb de focuri.
Interesant e faptul ca persoanele din cercul sau - Angela Valsamaky, Panait Sufletel, Dan Bogdan, Ion Pomponescu, Bonifaciu Hagienus, Andrei Gulimanescu, Gonzalv Ionescu, Dinu Gaittany, Smarandache si Smarandachioaia, sunt din stirpea lui loanide, e drept, de extractie inferioara. Si ei cauta cauza evenimentelor, fantazeaza intre explicatii marunte, intre istorii vulgare, joase, pe cand loanide fantazeaza in plan inalt, invocand miscarea astrelor, existenta cosmica.
El traieste, afirma Cornel Ungureanu, in plan teoretic, sau evadeaza mereu in teorie.
