Procedand in linia prozei realist-obiective, in maniera lui Balzac sau a lui Flaubert, I.M. Sadoveanu creioneaza un personaj ce apartine galeriei lui Dinu Paturica, Lica Trubadurul si altora, toti reprezentand tipologia parvenitilor.
Fiul macelarului Gherase, Iancu Urmatecu, cel cu "mustata lunga, matasoasa si adusa, putin carunta, ce-i cadea peste obrajii carnosi si injectatC, reprezinta o clasa sociala noua, plina de initiative; e un om de lume si, pe cat ii permite ambitia lui, un om de inima. Istoria lui incepe tarziu in roman, atunci cand de fapt el este deja instalat intr-un mecanism social. Iancu pornise, ca orice tanar sarac, de la zero; din arhiva unui tribunal unde a avut sansa de a-l cunoaste pe baronul Barbu, om cu mare influenta, in casa caruia se va "naste" pentru a doua oara.
"Un fel de sete de a parveni crescu tot mai mare in el atunci cand vazu la slujitorul Ioachim Dorodan mici giuvaeruri purtand stema boieriei: "Cravata lui, de pilda, vesnic neagra, de atlaz, era trecuta printr-un inel de fildes pe care statea sapata coroana baronului. Acesta a fost primul lucru care a aprins gelozia si invidia lui Urmatecu". Este momentul care-i starneste ambitia si vointa apriga de a-si schimba statutul social; amintindu-si de originea precara a parintilor: "taica-sau macelar si maica-sa, moasa, moarta de betie intr-o magazie cu carbunf simte rusinea, dar si vointa imbogatirii: "Abia acum () si-a dat seama cate trepte are scara (s.n.) asta pe care ar putea-o urca si la ce inaltimi ametitoare ar putea ajunge."
Schimband anticamera tribunalului cu cea a vestitului salon, Iancu isi schimba si scopul vietii - doreste a trai mai bine - si chiar motivatia zilei de maine - impunerea Amelicai in tagma aristocratilor. O pagina in roman il defineste foarte bine: atunci cand, descoperind printre hartii o veche scrisoare in frantuzeste a Amelicai, gandeste la lumea in care el n-a putut patrunde, dar in care va intra intr-o zi si fiica lui: "Dar asa cum o pregatea pe Amelica, ca pe o adevarata domnisoara de familie, era sigur ca nu-i va ramane nimic necunoscut din viata in care el n-a putut intra. Pana sa-si vada fata pornita pe drumul asta, pana sa fie sigur ca cine ii era lui mai drag pe lume se va infrupta din lumina, poleiala si bogatia mult ravnite, lacomia si gelozia, lupta din greu, isi facea loc prin prostia sau nevrednicia boierilor, castiga, (). Si lumea aceasta, Urmatecu o vede ca pe un salon mare, mereu luminat si pregatit pentru o stralucita petrecere. () Singurul lucru care-ti trebuie, ca sa fii acolo, sunt banii si bani bine chivernisiti, sigur asezati, de un om cu scaun la cap (s.n.) cum e el.
Pasajul este lamuritor pentru morala unui "arivist cu un robust simt al realitatii, potolit in ambitii, hotarat sa-si traiasca pana la capat bucuriile in spatiul pe care l-a cucerit in anticamera lumii de sus. () Anticamera este asadar un loc de observatie, simbolul unei asteptari (pande) sociale care se incheie cu o ruinare" (E. Simion).
Calmul si rabdarea sunt trasaturile care-l definesc pe Urmatecu in tot ceea ce intreprinde, fiind mereu stapan pe situatie. Treapta cu treapta, el urca scara parvenirii, devenind stapanul a numeroase mosii, astfel incat succesul inavutirii ii da putere si multumire de sine: "Si iarasi o mandrie il cuprindea privindu-si marimea asta de casa pe dinauntru, intocmai cum s-a simtit cand a privit-o din strada. Dar parca abia acum isi putea bine masura ceea ce a fost in stare sa faca."
Cealalta fata a personajului il reprezinta pe bucuresteanul plin de fantezie, amator de petreceri si tiran absolut in familie. Toate mesele bogate si indelung prezentate in roman sunt dominate de Iancu Urmatecu, deoarece aici isi poate demonstra si el autoritatea. La ospetele pregatite de coana Mita participa invariabil "aia", adica rudele sarace care mananca regulat la cazanul lui; pe ele le uraste si le simpatizeaza in aceeasi masura, caci fara ele puterea lui nu s-ar putea manifesta. "Se poarta ca un crai, are peste tot femei devotate, unele dintre ele plasate ca spioane in casa printesei, altele la mosie, pentru a-i veghea asupra intereselor. Pe unele dintre ele le aduce chiar in casa, spre disperarea coanei Mita", imbinand -in stil practic - interesul cu placerea. Tot aceste ospete releva gelozia si patima lui Iancu, cel care accepta toate metehnele rudelor (lacomie, prostie, betie) in afara de concurenta sentimentala: "Femeia oricare si in orice fel, inspre el trebuie sa vina"; si chiar daca se lasa invins si aici, este doar pentru a castiga: desi suparat de tradarea Jurubitei, e multumit ca falimentul intreprinderii il face stapan al mult ravnitei mosii.
Nestiutor de carte, el e impresionat de intelectualii pe care-i intalneste si constientizeaza ca un om destept, dar tara invatatura, nu are acces "in lumea salonului"", motiv pentru care doreste sa impuna cartea urmasilor. Pe langa aceasta, ceasornicele, cadrele pentru fotografii si termometrele pe care le mangaie au pentru Urmatecu semnificatia unei lumi inaccesibile, la usa careia el s-a oprit.
Mai urca totusi o treapta atunci cand, prin intermediul baronului Barbu. este numit presedintele functionarilor publici. "S-ar putea spune ca, in sfarsit, usile salonului, (s.n.) s-au deschis si pentru el, dar nu pentru mult timp, pentru ca Jurubita si procurorul Hangiu pun la cale distrugerea lui" (E. Simion).
Ruinandu-l lent pe Barbu, Urmatecu traieste adevarata implinire si totodata apogeul ascensiunii cand isi marita fata cu Ion Santu, un tanar si ambitios medic. La nunta e invitata inalta societate bucuresteana -caci acum lancu era functionar al Ministerului Justitiei si primise recent titlul de cavaler - iar vechii prieteni si "aia" petrec separat, in odaile din fundul curtii.
Personajul este un nou Dinu Paturica: isi indeplineste visul, isi corecteaza "originea", parintii si neamurile fiind inlocuiti cu "lumea buna".
