Gheorghe Palada - caracterizare
E greu de urmarit un personaj ca Gheorghe Palada, in jurul caruia se tese intreaga structura epica a romanului-fluviu Istorii: roman de moravuri si medii, roman al unor familii ("case"), roman al unui personaj, roman de sugestie mitica si simbolica. Titlul Istorii contine toate aceste semnificatii: de evocare, de relatare a unor fapte si evenimente databile, de configurare a unor intamplari, patanii si personaje cu talc. Dificultatea abordarii romanului, dar si a personajelor sale, vine tocmai din faptul ca acesta poate fi interpretat atat in cheie realista, cat si mitica sau parabolica (exista un atemporal in intamplari si personaje). Putem sustine, o data cu Dan Culcer, ca romanul evolueaza "dinspre textul epurat de istorie spre istorit'.
Cel putin pentru primele doua volume, exista o dipunere identica: fiecare volum are trei parti, prima si a treia parte revenindu-i lui Palada, partea a doua - Logofetesei. Asta poate sugera faptul ca, desi personajul central este Gheorghe Palada, lui i se opune, tot atat de puternica si autoritara. Logofeteasa - cei doi intruchipand moduri de existenta total diferite. Rationalitatii despotice si inflexibile i se opune intelepciunea naturalului intuitiv, tinerii sub control a tot ce devine sau se face i se opune intelepciunea lui "lasa-l sa fie asa cum este", pentru ca, la urma urmei, totul are un rost si oricum exista un principiu ordonator.
In timp ce Gh. Palada este vointa care dispune de ceilalti ca Dumnezeu insusi, fara a tine cont de nevoile si vrerile lor, Logofeteasa, moasa sublima, este doar agentul, nu neaparat al Dumnezeului celui bun, ci, cateodata, al fortelor tenebroase din univers si din om. Deopotriva firi puternice, "din aceeasi plamada", pe Logofeteasa Palada "era dornic s-o intalneasca, dar daca s-ar fi putut nu fata in fata; daca s-ar fi putut - prin mijlocirea unei perdele, ca sa nu fie nevoit sa-i ocoleasca privirea". Logofeteasa este viata insasi, in toata complexitatea ei, viata pe care Palada n-o poate aborda fatis, acceptand-o asa cum e, mereu schimbatoare, imposibil de fixat. Acesta e talcul istoriei despre pictorul care se confrunta cu fizionomia atat de mobila a unui model, incat se vede nevoit sa i-o picteze printr-o tesatura transparenta, obtinand o "imagine nemaisupusa schimbarii"". Numai ca, in timp ce Palada nu are un sentiment de culpa facand lucrurile si oamenii sa se conformeze unor tipare de el impuse, pictorul traieste remuscarea de a fi tradat unicitatea, viul. Caci cel mai adesea Palada, daca nu alunga in uitare faptele care-i ridicau semne de intrebare prin prezenta lor, atunci prefera sa priveasca viata prin intermediari din cauza "neputintei acestuia de-a primi pieptis mesajele vietii". A se vedea in acest sens scena de la carciuma (voi. III), cand il pune pe Miron Rosescu sa relateze ceea ce se intampla in spatele sau, fara ca Palada sa se intoarca macar o clipa pentru a vedea cu propriii-i ochi ceea ce se petrece.
Se poate specula pe seama numelui celor doua personaje. Gheorghe este ucigatorul de balauri, simbol al raului, al fortelor intunecate, al tendintelor demoniace din natura si din om. Dar balaurul (dragonul), ca simbol ambivalent, intruchipeaza si principiul activ si demiurgic, cu care in Ioc sa se identifice, Palada i se substituie (Palada este ateu, iar discutia despre Dumnezeu il irita "ca si cum i s-ar fi propus un r/W). Prea tarziu intelege ca puterea lui tine "de sfera intunecata a stigmatelor". El nu e un adevarat Sfant Gheorghe. "Eul nu poate sa triumfe decat atata vreme cat si-a stapanit si asimilat deja umbra", citim in Dictionar de simboluri Acesta e cazul Logofetesei, nu al lui Palada, cel care vrea sa elimine din sine si din ceilalti toate impulsurile omenesti. Celalalt nume al personajului principal trimite la Pallas Athena, zeita razboinica, vesnic in stare de veghe, caci nici o perfectiune nu este definitiva, protectoare a culmilor, acropolelor, palatelor si oraselor (zeita pallada) intruchipand inteligenta activa si ingenioasa, inteligenta fara mistere sau misticism, citim in acelasi Dictionar de simboluri Palada intruneste aceste insusiri si in calitatea sa de constructor.
Cat despre Logofeteasa, numele ei era de fapt Anghelina, din grecescul angelos = trimis, sol, sugerand rolul deosebit pe care il ocupa in randul semenilor, cel de misionar, ca si inginerul Rosescu, cu sarcina de a indrepta ceea ce altii, din nepricepere sau din rautate (cazul Sisei), au dereglat in mersul lumii. Si porecla, Logofeteasa, trimite la logofat = mare dregator in ierarhia boiereasca, si sef al cancelariei domnesti, dar si la logos, la intelepciunea suprema care guverneaza lumea.
In primul volum al romanului, in primul si al treilea capitol (asa cum deja am mentionat), Gh. Palada este surprins in timpul Revelionului din 1959, cel de-al doisprezecelea revelion petrecut cu aceiasi oaspeti, mereu aceleasi sase perechi, la acest ultim revelion, prin moartea Elvirei Filipescu, ramanand doar unsprezece persoane. "Ca sa se desparta, macar in noaptea dintre ani. de toate grijile, gasise de cuviinta ca este bine sa se inconjoare de straini. Rudele, ca si putinii lui prieteni, l-ar fi constrans sa se gandeasca la lucruri apropiate de sine - pe cand cu acesti pe jumatate necunoscuti se simtea in largul lui". Asistam, de fapt, la o relatie de confruntare, de dominare a oaspetilor. Paiada exercita asupra invitatilor sai fascinatie si, totodata, teama. "Ce-am gresit, Doamne? () Ce i-am facut de ma priveste asa?" - se intreaba, de exemplu, Leon Pascal. Acest ultim revelion avea sa fie unul diferit de celelalte. La interventia lipsita de tact a amfitrionului, Anghel Filipescu are un atac care parea fatal.
In timp ce invitatii adunati in jurul acestuia asteptau salvarea, Paiada o confisca pe frumoasa Iana Pascal, posedand-o in prezenta nestiuta a sotului ei. Iana Pascal il tenta de mult, dar simtind-o incapabila sa se apere nu abuzase de ea pana acum pentru ca s-ar fi simtit ca "jefuitorii mai slabi de fire decat insesi victimele lor". O fisura s-a produs in armura eroului, prin care navaleste eul refulat, fiinta instictuala atat de dispretuita, care pentru Paiada se identifica cu "duhoarea de subsol a Filipesculiu". Puterea lui Paiada a stat in stapanirea de sine. Tot esafodajul construit de Paiada se prabuseste cand isi pierde cumpatul. Boala si moartea, nebunia si abjectia navalesc in viata sa sub chipul epilepticei Dina si al sotului acesteia, Spiru Albarchi.
In al doilea volum al romanului il gasim pe Paiada retras in camera sa intr-o noapte de veghe, dupa ce-si alungase brutal oaspetii de la ultimul festin al Puterii, poate si al vietii sale - ospatul de Anul Nou.
In aceasta camera aproape ostila, cea mai batrana din toata casa (nu fusese niciodata renovata), zace "marele Paiada", bolnav de singuratate si moarte, rasfoind documente de familie si scrisori, rememorandu-si trecutul, pentru a constata ca de fapt nu-i apartinuse niciodata nimic, nici casa, nici Maria, nici copiii, nici macar intamplarile pe care le-a provocat el insusi. Este singura noapte in care eroul nostru se intalneste cu sine, pana acum absorbit doar de spectacolul puterii. Ar vrea ca pentru ultima data sa nu-l invinga somnul, sa vegheze pana la capat pentru a lua o ultima hotarare, ca sa se rupa de toate iluziile care l-au inlantuit pana acum. Nu va reusi. ii revine de cateva ori in minte parabola generalului care plange deoarece a vazut inca inaintea bataliei moartea, parabola spusa de domnul Mavrichi. Locuinta si clanul Mavrichi reprezentau pentru Paiada tentatia "unei suspecte nevoi de retragere spre origini". Aici tacuse destainuiri, se marturisise fara jena, si "in febra acestui fel de a lua cunostinta de sine, inexactitatile se inmulteau". Vazand in cunoasterea celuilalt "indiciul unei tentatii promiscue", isi facuse inca de atunci "principiu de viata din refuzul oricarei partasii cu semenii".