Tanarul student la chimie, Emanuel, personajul principal al romanului, se prezinta la un medic pentru o investigatie medicala de profunzime, in vederea confirmarii unui diagnostic.
Chiar inainte de aflarea rezultatului investigatiei, in momentul in care acesta trebuie sa stea intins pe canapea are in mod premonitoriu revelatia bolii sale. Monologul interior al personajului, ("Pentru ce era el acolo intins pe masa, pentru ce?", "Ce insemnau toate acele aparate? Desigur ca nu erau facute pentru oamenii sanatosi"') gesturile insesi pe care le face in interiorul cabinetului doctorului, greutatea de a se dezbraca, dublata de impresia de stranietate a lucrurilor din jur sunt elemente care confirma psihologia omului bolnav. Acuitatea senzatiilor este consecinta exacerbarii sensibilitatii in caz de boala, insa trebuie remarcat ca acestea sunt marci evidente ale unei constiinte lucide. Notatia naturalista si acuitatea perceptiilor tradeaza faptul ca, desi inca nu are confirmarea bolii (pe care o va confirma opinia-expert a medicului), iminenta acesteia incepe sa-i altereze rand pe
rand perceptiile.
Confirmarea bolii sale (tuberculoza osoasa) este urmata mai intai de reactia rationala a tanarului, care incearca sa inteleaga modul corporal de existenta de pana atunci ("Si atunci cum de nu m-am prabusit pana acum stand in picioare, de vreme ce insasi axa de sustinere a corpului e rupta"), insa aceasta este dublata imediat de senzatia de vid, de goliciune si perisabilitate a corpului sau.
In acelasi timp, reminiscenta imaginii soarecelui pe care il vazuse umbland zapacit pe podea permite identificarea cu acesta pana "in cea mai marunta atitudine" si confirma in acelasi timp dezechilibrul pe care-l provoaca. Derutat complet de noua conditie a corpului sau, personajul este strabatut pentru un moment de gandul sinuciderii, insa acest gand nu reuseste sa-l domine.
O data cu primirea alternativei vindecarii in cazul internarii in sanatoriul din Berck, Emanuel trece parca intr-o alta lume, ce se redimensi-oneaza in fata unui "erou" al bolii. Universul, datele imediate ale acestuia se modifica, isi pierd consistenta: "Acum pasea in aceasta lume un Emanuel bolnav, cu o vertebra roasa, un nenorocit in drumul caruia casele se dadeau cu frica la o parte. Umbla pe trotuar moale ca si cum ar fi plutit pe consistenta asfaltului". Are impresia ca universul se transforma din stare solida in stare lichida si il absoarbe, il inghite in lichidul sau. Aceasta obsesie se regaseste si la alte personaje, fiind un element definitoriu al scrisului lui Blecher.
Confirmarea bolii are consecinte si in planul sentimental al personajului, intrucat, pentru a pleca la Berck, el trebuie sa renunte la iubirea domestica si cuminte a Colettei, fata de la pensiune.
Un alt moment al constientizarii bolii este acela in care el, cel bolnav, simte cum se reflecta in ochii celorlalti (tatal, cei apropiati lui). Treptat, constientizarea starii de boala capata conotatii morbide. Batranica in doliu cu care vorbeste inainte de a se urca in tren aduce in mintea tanarului posibilitatea mortii.("Se spune ca la Berck un abces deschis e o poarta deschisa mortii''). La un nivel simbolic al textului, interventia batranei echivaleaza cu rolul initiatic al Cerberului infernal, iar plecarea la Berck poate fi asimilata cu o coborare a personajului in infern. Vederea paturilor cu roti pe care stateau intinsi bolnavii, creand ambiguitatea intre sicriu sau targa, fata pudrata a directorului, amintind de vechiul ritual de inmormantare la unele popoare, parcurgerea culoarelor spitalului asemanatoare labirintului sunt argumente concludente in favoarea unei astfel de interpretari.
Constientizarea starii sale se accentueaza in momentul in care vede suferinta celorlalti, si aceasta privire detasata si lucida a lucrurilor si oamenilor din jur devine revelatie deplina a bolii in momentul in care el insusi e pus in carut.
In acel moment ordinea si intelegerea lucrurilor se rastoarna, totul se redimensioneza, iar existenta sa insasi devine ambigua: "Emanuel isi simti constiinta cu totul destramata. Devenise extraordinar de transparenta si totusi grozav de efemera si nesigura. Ce se intampla? Era chiar el, Emanuel, corpul acela pe un carut, in mijlocul unei sali unde toti comesenii stateau culcati la mese impodobite cu buchetele de flori? Ce insemnau toate acestea? Traia? Visa? in ce anume realitate se petreceau astea?"
Momentul in care este incorsetat in ghips devine dramatic pentru el, nu numai pentru ca devine o alta forma de captivitate, la un alt nivel, dar acesta ii apare ca o stranie combinatie de piele si ipsos. Proiectat la modul simbolic, corpul personajului devine un lona inghitit de alt Iona, el este prizonier al propriului corp intr-un spatiu la randul lui carceral (G. Bachelard).
Cu toate acestea, acceptarea conditiei sale se face o data cu agregarea efectiva la gruparea bolnavilor din Berck, si participa alaturi de acestia la petreceri, reuniuni amicale etc.
La una dintre petrecerile la care participa o cunoaste pe Solange, dactilografa intr-un birou de avocatura, fosta bolnava a sanatoriului care, desi vindecata, frecventeza inca vechii tovarasi de suferinta. intalnirea cu Solange marcheaza inceputul redescoperirii "corpului pierdui" o data cu declansarea febrei sexuale, si in acelasi timp demonstreaza ca dincolo de anormalitatea, infirmitatea corporala, viata se deruleaza dupa legile sale firesti. Experienta sexuala esueaza insa in mod implacabil datorita precaritatii corporale, lucru care nu face decat sa sporeasca amaraciunea tanarului bolnav.
Discutia cu ceilalti bolnavi amplifica senzatia fiabilitatii si perisabilitatii corpului sau, insa in acelasi timp il face sa constientizeze imposibilitatea eliberarii din captivitatea bolii. Asemeni unui tesut cicatrizat, asa cum explica intr-o discutie Isa, toate personajele raman mai mult sau mai putin marcate de boala. Astfel, momentul scoaterii ghipsului echivaleaza cu iesirea din starea de normalitate nou asimilata, si seamana cu deposedarea de o functie organica: "De cand il avea pe corp se obisnuise intr-atat cu dansul, incat nici nu se mai gandea ca ar putea fi scos candva."
In final, regasirea "corpului pierdut" echivaleaza cu iesirea din infernul bolii si redobandirea identitatii sale: "Era pentru Emanuel ca si cum insasi fiinta lui interioara si secreta isi lepada gaoacea ermetica si apasatoare".
In planul realitatii, iesirea din carapace coincide cu parasirea orasului Berck, o data cu sugestia uitarii iubirii pentru Solange, un alt tesut cicatrizat.
