Antipa - caracterizarea personajului |
Personajul principal din primul roman al lui George Balaita ilustreaza conditia functionarului obscur de tip gogolian, dar e construit dupa precepte dostoievskiene in directia dedublarii.
In zilele corespondente (21 decembrie, 21 iunie) ale timpului narativ, el traieste - in cele doua toposun: Albala,^ Dealu-Ocna - ipostaze antisimetrice: omul domestic si omul infernal.
In Albala din timpul iernii, Antipa pare ca hiberneaza refugiat in spatiul protector al caminului conjugal. Atmosfera de-acasa este imbibata de calmul domestic emanat dinspre bucatarie unde troneaza gospodina: "numai aburii unei placeri domestice plutesc in jurul lui"", in schimb, in Dealu-Ocna, functionarul navetist se simte stapan al lumii, devine sociabil si activ, participa la ospaturi pantagruelice (in separeul lui Moisehni), experimenteaza iubirea nepermisa (adulterina, cu Silvia Raclis) etc. In termenii lui Constantin Noica - din Spiritul romanesc in cumpatul vremii -, as spune ca Antipa din Ziua intai este un "ahoretic", iar cel din Ziua a doua, un "achatolic", vadindu-se prizonierul ideal ai acestor "maladii" ale luciditatii.
Structura lui complexa, bipolara, este perceputa ca atare de celelalte personaje. Pentru palarierul August este un ciudat si un tanar nebun. Profesorul Baroni il considera un farsor si un excentric. Pasaliu se refera adesea la "sarlatanul de Antipa", dar recunoaste ca "avea farmec, in tot orasul nu s-a pomenii vreodata unul mai traznit ca et'. Marta Wiegler iubita dm studentie, il crede "las, cabotin, ipocrit", dar si "problematic excesiv de sensibil, retractT. Tot ea il avertizeaza premonitoriu: "Tu glumesti, dar necredinta se plateste". Procurorul Viziru, cel care reconstituie viata eroului dupa disparitie, remarcase si el "placerea, fantezia cruzimea cu care pune la cale farse colegilor", si se intreaba retoric: "nu este oare Antipa un cabotin pe care numai o soarta intunecata il salveaza din caraghioslac?". Pana si prezenta fizica a celor doi Antipa e pusa in antiteza: in Albala pare "soarece de biblioteca", in Dealu-Ocna arata ca "un vesel antrenor de handbaT'.
In Albala face impresia unui "neputincios", pe cand in targul unde lucreaza seamana cu "un potlogar simpatic si primejdios".
Antipa din Albala era un tanar de circa 30 de ani, cu o biografie distorsionata (exclus din facultate in perioada proletcultista, se refugiaza in provincie intr-un moment de deruta), familist convins fara sa fie fidel, putin ipohondru, predispus spre leneveala si trai bun, protejandu-si placerea (auto)contemplatiei. insusirile fizico-morale sunt schitate de Viziru intr-un portret in paranteza: "Antipa asculta, expresia lui este vag concentrata, s-ar putea spune visatoare, gura mare ironica, rautacioasa, ochii sunt insa plini de intunecata nelinistitoare melancolie, fruntea senina, barbia ganditoare, linia tamplelor este grava, umbra nasului caraghioasa". De altfel, cele mai pertinente caracterizari provin din dosarul Antipa pe care judecatorul Viziru il intocmeste dupa moartea violenta a prietenului sau la care admira, dorindu-si sa-l imite, "firea vesela, prietenoasa si nestatornica''.
La prima vedere, nimic nu-l scoate din sfera mediocritatii pe functionarul provincial. Nici in Dealu-Ocna, statutul sau nu este unul de exceptie, indeplinea o functie oarecare la Sfatul popular raional, fiind apreciat de sefii sai mai mult pentru firea sa glumeata contaminanta.
In mod semnificativ, ajunge la un moment dat sa lucreze la Starea civila, la biroul decese. Cum subliniaza Viziru: "el era omul care-ti elibera dovada ca celalalt nu mai exista. Antipa era functionarul neantului"". Functia respectiva concorda cu darul premonitiei mortii, profetia fiind convertita de erou in farsa si gratuitate. El se joaca detasat completand cu anticipatie certificate de deces pentru cunoscutii a caror moarte o prevestea. Demonstratia de forta incepe cu paznicul Biduca si continua cu seful de gara Onu si preotul Zota.
In sensul acesta, N. Manolescu il compara cu eroul gogolian din Suflete moarte, dar si cu diavolul dostoievskian: "Antipa e un Cicikov care pariaza pe suflete moarte. Ca si diavolul din Fratii Karamazov el apare ca un om al timpului. Nici un simplu farseor, nici o fiinta supranaturala; o legenda tulbure se incheaga in jurul functionarului de la Sfat, dar misterul lui ramane intact, mister al insasi fiintei umane, cu samburele ei inevitabil de demonie". Asupra misterului ireductibil atrage atentia un personaj episodic precum Pasaliu la modul interogativ: "oare nepasarea in care traiesti nu este chiar felul tau zilnic de a-ti duce viata, felul obisnuit, calm, in care poti fi al familiei si al obiceiurilor tale, felul in care nu iesi din comun si nimeni nu te baga in seama, adica esti normal, acceptat in turma, de fapt modul in care supravietuiesti, singurul mod de a te apara de spaima mortii" Alta este perspectiva nebunului savant Anghel, ucigasul de mai tarziu, care vede in "adevaratul" Antipa, in spiritul metempsihozei, o intrupare a inteleptului Su Cio, "ghicitorul in ramuri". El vrea sa-l constientizeze asupra fortei nelimitate si sa se foloseasca de puterea lui oculta: "El nu stia ce putere ascunde. Eu trebuia sa i-o arat. El era omul prin care puteam ajunge. Nu era un pierde-vara cum parea si cum credeau multi'. Anghel isi justifica gestul ucigas prin lipsa de credinta, nepasarea si veselia iresponsabila a "alesului". "El murea fiindca nu avusese puterea sa creada" - conchide acesta.
Numele personajului - ca si al sotiei sale - este simbolic, cum sugereaza episodicul profesor Baroni: "Nu vezi: Antipa si Felicia, daca nu-i vorba de o parodie, ar putea sa ascunda ceva grav, intunecat". Criticul Cornel Ungureanu merge mai departe cu explicatia numelui ce are valoare arhetipala: "anti (etimologic) inseamna in sanscrita fata de, in prezenta lui; romanul se va desfasura in prezenta eroului, mereu fata de el prin cei chemati sa-i recompuna (vezi martorii) destinul. Lumea in doua zile e lumea fata de personajul central al romanului sau: lumea dezva-luindu-si sensurile in fata lui () Numele devine destin, si Antipa, erou al negatiei, este functionar al certificatelor de inmormantare, straniu prezicator al deceselor".
Fiind unul din personajele care evolueaza numai fata de Antipa, Felicia reprezinta in roman femeia domestica ideala, gospodina perfecta si iubita fara pretentii. Dragostea ocrotitoare a Feliciei ii da siguranta barbatului, il salveaza din provizorat si intretine sentimentul statorniciei. Casa din Albala este asemeni unei fortarete aparate de santurile adanci ale conjugalitatii. "Casa mea este pentru mine totul. Iar stapana casei este Felicia" -, recunoaste Antipa.
In ziua sarbatorii anticipate a Craciunului, la solstitiul de iarna, Felicia devine atotputernica exponenta matriarhala, dominand cu abilitatile sale in "imparatia bulionului". Este, cu alte cuvinte, regina in Tara Minunilor, restransa la perimetrul bucatariei ("Felicia in the Wonderland" - spune Antipa). Barbatul domesticit apare, in atari conditii, dezarmat si lipsit de initiativa, fiindca torentul miresmelor culinare cu iz exotic neutralizeaza perceperea realitatii din afara cuplului. Redus la stadiul de marioneta, el asista neputincios la instaurarea suprematiei feminine.
Numai in ziua solstitiului, insa, armonia familiala este desavarsita; in restul timpului, sotia zambitoare si senina se transforma intr-una tacuta si neincrezatoare, cu fata ei "resemnata si indaratnica'. Viata conjugala decurge intr-o tensiune surda, sub semnul suspiciunii nestinse a femeii. Incursiunile barbatului in afara spatiului casnic sunt interpretate intotdeauna ca intentii adulterine. Tot Antipa recunoaste: "Increderea mea in ea nu cunoaste margini insa asta nu ajuta, fiindca ea nu are in mine nici un fel de incredere". Pentru "buna Felicia, femeia rabdatoare si plina de iubire", Antipa reprezinta, dupa sapte ani de casnicie, intruchiparea minciunii. Desi lipsita de fantezie (cum o caracterizeaza catelusa Eromanga!), isi inchipuie, intr-un moment de ratacire, ca numai moartea sotului poate pastra iubirea ei nestinsa: "El, mincinosul, a vazut iubirea femeii in toata stralucirea ei orbitoare. Era un martor primejdios. Si pentru ca iubirea sa ramana pura si neintinata era nevoie de moartea lui. Numai asa fiinta ei omeneasca s-ar fi eliberat. Si libera de orice constrangere, netulburata de micile lui inselaciuni, ea si-ar ji putut iubi in liniste iubirea." Este un fel de a spune ca Felicia iubeste in absolut, o iubire devoratoare si suficienta siesi. Fericita (cf. lat. felix, felicis ) consoarta este, de fapt, nefericta, in iubirea ei pro-tector-nelimitata. intrucat nu percepe viata decat prin si pentru iubirea conjugala. Dar pentru Antipa dragostea ei neconditionata, hranita din suspiciune ("In mine, crede Felicia, minciuna capata infatisarea adulterului'), devine sufocanta, ii striveste personalitatea.
Fara sa se dedubleze - dublura ei parodianta este, in fapt, Silvia Raclis, femeia senzuala si seducatoare din Dealu-Ocna -, Felicia traieste intens stari contradictorii, firea ei senina revelandu-si reversul intunecat in momentele de neincredere si gelozie. Pentru profesorul Baroni apare cand ca "faptura aleasa", cand o "femeie comuna si pisaloaga'. Dar mai veridic este portretul conturat cinematografic de narator: "S-ar vedea ca Felicia este o femeie de treizeci de ani, maritata de opt. Fara copii. S-ar vedea ca speranta ei este vesnic bantuita de neincredere, asta ar fi usor de vazut. S-ar mai putea vedea ca iubirea care tasnise candva dintr-o samanta necunoscuta salasluia in sufletul si in glandele ei si atat cat putea straluci spiritul ei, numai in iubire stralucea. Cu toate acestea, neincrederea facea din ea un judecator aspru pe care nici moartea si nici nebunia nu l-ar fi putut indupleca".
Simptomatic, Felicia dispare din Ziua a doua a discursului narativ -ziua evadarii eroului din spatiul domestic - spre a reapare in Epilogul romanului. Suferinta provocata de moartea sotului este coplesitoare, pe masura iubirii: "In tot acest timp, Felicia statu nemiscata, ghemuita cu genunchii la gura, mainile strangand gleznele, barbia infipta ca o radacina in osul pieptului. Ziua storurile de la geamuri nu se ridicau, noaptea pe masa palpaia o stea marunta". Dupa sase zile de durere inabusita si necomunicare, insa, instinctul vietii invinge instinctul mortii. Dintr-o perspectiva ancestrala, femeia menita sa asigure perpetuarea spetei pe pamant da nastere urmasului lui Antipa, reprimandu-si pornirea sinucigasa: "Si cand copilul lovi din intuneric si pe dedesubt in toba pantecului si femeia stiu ca este intr-adevar un copil, atunci graiul ei se intoarse la ea, cuvintele navalira in gura ei. se urcara in cap si capul se umplu de vorbe, crescu, se facu mai mare decat pamantul. Sari din pat, alerga Ia fereastra. I se facu frica si apoi se bucura, sufletul ei viu o acoperi ca un nor. Intr-o clipa cunoscu dorul de moarte, era tandru si poruncitor. Aplecata pe marginea ferestrei. Jos era o groapa adanca si odihnitoare. Usor, repede, o singura miscare. Dar ce este viu urla de spaima si bucurie si ramane viu. Lumea incape intr-o lacrima.
Ca si Antipa, Viziru dispare tragic din prezentul discursului romanesc, dupa ce si-a savarsit misiunea auctoriala. El este "anchetatorul" care indeplineste, pana la un punct, functia naratorului, dar relatia e ceva mai complexa. Era procuror in Dealu-Ocna si prieten nedespartit al lui Antipa din Ziua a doua. In urma unui impact de ordin moral (dezamagit de modelul sau, procurorul Jehac), desi se afla la apogeul carierei, se retrage din procuratura si devine simplu judecator in Dealu-Ocna. In cele din urma, renunta cu totul la profesie spre a se dedica "cazului Antipa": "Si intr-o dimineata m-am pomenit gandindu-ma la Antipa. Gandul a crescut, mi-a umplut capul si a facut din vointa mea un monstru. Lectia lui Jehac s-a intors impotriva mea. Acum sunt fostul judecator Viziru, am o slujba oarecare care-mi ia foarte putin timp, in rest ma ocup de Antipa, iata, scriu." Diferenta dintre procuror si judecator este marcata semnificativ de batranul August: "unul stie de la inceput cine este vinovatul, celalalt cauta sa dea de urma nevinovatului". Altfel spus, judecatorul Viziru vrea sa probeze nevinovatia lui Antipa, facand investigatii pe cont propriu.
Dupa sapte ani de la moartea prietenului sau, ajunge in Albala, unde se stabileste o vreme anchetand oamenii din anturajul lui Antipa cel domestic (August, Pasaliu, Baroni s.a.), dotat reportericeste cu magnetofon si bloc-notes. El isi afirma de la bun inceput dorinta de a cunoaste adevarul ("Si acum sunt aici ca sa stiu. Trebuie sa stiu") si sa inteleaga "pana unde se poate glumF sau care este limita dintre farsa si tragedie. Laborios si insistent, judecatorul se margineste sa cerceteze, intreband si ascultand. Dar cu cateva zile inaintea plecarii anuntate din Albala este lovit mortal de un camion de mare tonaj. Benzile de magnetofon si caietele de insemnari vor fi recuperate mai tarziu de Alexandru Ionescu, judecatorul care il suplineste, preluandu-i functia auctoriala.
Intrand in pielea anchetatorului zelos, Viziru inregistreaza de-a valma, transcrie de pe banda magnetica, reface conexiuni, apeleaza chiar si la insemnarile incoerente ale celui disparut. La inceput, se considera un "biet martor", un "om neinsemnat si meschin" care aduna avid informatii, convins ca "odata adunate, faptele vor vorbi singure si scopul meu va fi atins". Portretul omului mediocru se contureaza, fireste, raportat la Antipa: "Sau poate langa Antipa semanam mai degraba cu slujbasul marunt care poarta pe umerii lui umanitatea, povara umanitatii cum se spune, tragic prin aspiratii, caraghios prin faptele lui marunte in care se amesteca frica, lasitatea, ipocrizia, fiinta aceea dezgustatoare, care te umple de mila si scarba si care se duce in fiecare saptamana la opera unde asista la montari fabuloase si acolo in mijlocul multimii etc, necunoscut, masturbandu-si cu fervoare spiritul, traieste o lume care nu exista".
Pe masura ce inainteaza in cercetari, Viziru pare sa uite de obiectul investigatiei sale, fascinat de posibilitatea cunoasterii esentei umane: "Il uit pe Antipa insusi si ramane numai bucuria pura de a patrunde in om". intreband pe altii, ajunge sa se intrebe pe sine, revelandu-si "partea pierduta" a personalitatii sale, partea "ravnita si inabordabila".
Treptat, ancheta (neoficiala) se transforma in act de creatie si contemplatie, incepe sa scrie grabit, presat aievea de timp si de "contractul" ipotetic cu eroul disparut, gasind in oboseala care-l copleseste o "intensa bucurie", necunoscuta pana atunci. "Vanatoarea de Antipa" deviaza pe nesimtite in opera de conceptie. Viziru nu mai este judecatorul care cauta vina, ci omul care scrie insufletit de cuvantul ce il trezeste la viata ("cuvintele ma umplu de o viata necunoscuta, lumea se schimba, imi uit datoriile, alte sperante ma anima"), redescoperind aceasta forta a cuvantului transcris: "Scriu toate astea fara graba. Ma gandesc: sa poti scrie ce-ti trece prin cap, sa nu cenzurezi nimic, sa faci un colos de cuvinte, ceva ca Sfinxul sau Golemul pe care nici vantul desertului, nici o formula magica sa nu le poata distruge. Sa poti spune, chiar si fluierand cu mainile in buzunare: ceva statornic, definitiv, nimic provizoriu". Cum nu se sileste sa marturiseasca in alta parte, Viziru traieste intens placerea actului scriptural in sine: "Ce ciudat, cand incep sa scriu, spaimele, neputinta trec. Chiar daca nu stiu pentru ce scriu si unde voi ajunge si daca trebuie sa ajung undeva".
Dominat de frenezia scrisului ("Scriu fara sa ma opresc, nici un fel de punctuatie"), fostul judecator devine constient ca s-a angajat in conceptia Cartii. Personajul in care se proiecteaza aievea autorul romanului, George Balaita, transcrie viata ca atare, in spiritul autenticitatii ("Nu eu spun, reiese din fapte" - ar fi deviza), afirmandu-si stilul prin lipsa de stil: "si eu scriu in ele (in caiete) si nu caut un stil (daca nu cumva spre asta ma indrept impotriva vointei mele!), scriu ce-mi trece prin cap pana prind, pana ajung acolo unde am nevoie". Judecatorul Alexandru lo-nescu, si el cuprins de frenezia scrisului, desi acuza preocuparile de veleitar ale lui Viziru, desprinde obiectiv sensul lucrarii acestuia: "Viziru a lasat la o parte lucrurile stiute de toata lumea, cunoscute si de el foarte bine. In viata particulara si in soarta prietenului sau Antipa el a incercat sa gaseasca adevarul: schimbarea si miscarea neintrerupta a vietii". Acesta este si pariul estetic al romancierului.
