Universul impregnat de mitic al povestirilor lui Voiculescu are mereu nevoie de cate un personaj de exceptie, intruchipare a unei exemplaritati. Abia in jurul acestuia poate gravita adevarata poveste, abia prin el se poate releva elementaritatea fabuloasa a lumii, altfel ascunsa, nesesizata
de celelalte personaje.
Nu ne va mira prin urmare sa descoperim un anumit tipar care genereaza personajul aparte, singular, ale carui trasaturi fizice si morale ii confera un statut special in comunitate si mai ales in ordinea naturii. Acesta este si Amin, pescarul cel mai iscusit al Deltei, a carui pricepere e mult pretuita in momentul de cumpana al scaderii apelor Dunarii, la vremea pescuitului.
In fiecare primavara este construita o capcana intr-un loc anume.
Cunoscator al mersului Dunarii, Amin hotaraste timpul la care aceasta trebuie sa fie gata. An de an, cel sortit sa vegheze singur, saptamani in sir, peste ape este Amin, toti stiu ca "nu e altul mai iscusit, mai harnic, mai intelept sa carmuiasca cu putere si cu minte trebile si randuielile gardurilor". Totul il distinge de ceilalti, vorbaria celor din jur o intampina cu tacere meditativa, e singurul capabil sa anticipeze, sa interpreteze mersul Dunarii. Stand de veghe ignora insemnele socialului, cutumele comunitatii: abia daca mananca, doarme gol, iepureste. Tot ce are de-a face cu apa, cu pestii, il atrage, Amin e parca omul peste. Trasaturile lui sunt semne ale legaturii cu animalul totemic: "Amin are in toata faptura lui ceva de mare amfibie. inalt, sui, cu pieptul mare, iesit inainte si umflat pe laturi (). Pielea pe el, lunecoasa, nu are fir de par, mostenirea din mosi-stramosi a neamului Aminilor, care se zice ca s-ar fi tragand din pesti () e incrustat ca de niste solzisori: locurile porilor is astupate de mal si de mazga pestilor".
Ceva din caracterul sacru, ceva din magia vanatorii primului om se repeta aici prin "ritualul" indeplinit de Amin. Cand ceva neobisnuit, un peste fabulos e prins in capcana faurita de oameni, e bucuros ca in sfarsit isi poate proba iscusinta si vitejia de multa vreme neincercate si nu mai are liniste la gandul ca ar putea prinde el "fiara balti?', "fruntea va-natulu?'. intelegand insa ca nu poate izbuti singur, trimite dupa ajutoare. Stie ca acest peste nu e o prada oarecare, ca duce cu el parte din vechimea timpului, iar cand se descopera ca este vorba de un morun il incearca si mai mult mahnirea: hotararea celorlalti de a pune dinamita pentru a nu face munca si cheltuieli zadarnice "pentru un fleac" nu e demna, incalca legile nescrise ale infruntarii omului cu natura. O lunga traditie isi gaseste ecoul in sufletul si mintea personajului, o intelegere superioara de sine si a lumii in care traieste au mentinut mereu vii legaturile cu elementele universului: "Pescarii au cerul lor in fundul apelor () Dumnezeul lor nu umbla pe nori: se poarta pe mugetele talazurilor, prin vartejuri si anafore, pe chitii si morunii biblici."
Amin desluseste cu usurinta semnele divinitatii ascunse in diversitatea si banalul cotidianului. Eternul din clipa care rascumpara alergarea anilor, graba trairilor noastre, interesul pentru suprafata lucrurilor, pentru valoarea lor imediata, de schimb, il intelege, il descopera Amin ramas din nou singur, veghind, cumpanind. Sensurile originare ale lumii, miscarea ei fondatoare, nasterea lumilor, toate isi au samburele tainic in negura apelor, in forfota fiintelor acvatice: "pestii uriasi din care i se trage neamul, leviatani stramosi ai legendelor, () chitii nemasurati, morunii balaurosi veghind peste adancimi, biruitori ai tuturor potoapelor, din care ieseau pe tarmuri sa nasca oameni din pantecul lor rodnic si sa intemeieze neamuri tari pe meleagurile pustiite".
Aceasta iluminare interioara, descatusare a intelegerii si simtirii, ii ofera viziunea unui intreg cosmos armonios, unul pe care oamenii grabiti sa supravietuiasca l-au inchis intre gardurile capcanei: "Pricepea bine; acolo se miscau stele si pesti, nu una si alta, ci topite intr-o singura plasmuire. Zodiile lumii se strangeau intre cele doua garduri Si isi aduse aminte: robite, inchise de el ca sa le faca maine praf dinamita." Cuprins de delirul noii lui puteri de patrundere, isi intareste credinta in stramosul sau legendar despre care i se povestise: "Acum stie: nu e morun. E ras-stramosul sau, legendarul () Urcase din alte lumi de ape, de departe, se altoise cu bastinasii si intemeiase intre bratele fluviului neamul cel tare al Aminilor. Le dase lege: sa nu se atinga de moruni". Stiinta noua la care accede ca si legea lasata neamului sau il determina sa elibereze morunul urias. Pastreaza astfel integritatea unei traditii careia alege sa i se alature, desi intelege ruptura ce o desparte de lumea in care a trait.
Sfarsitul pe care il alege Voiculescu reintareste liniile simbolice care au strabatut intreaga poveste, potentate intr-un om superior inca atent la ritmurile sacre, lente, ale unui univers de multa vreme apus, saracit, devalorizat de "cuceririle" lumii moderne.
