Scris la persoana I, deci dintr-o perspectiva auctoriala, romanul lui Max Blecher anuleaza, se poate afirma, notiunea de personaj asa cum este ea inteleasa in alte proze. In romanul lui Blecher nu exista un subiect cu o actiune precisa, ceea ce ne face sa subliniem noutatea strategiei compozitionale. Apoi, aici protagonistul celor narate este chiar naratorul. Datorita acestei echivalente dintre narator si personaj, perspectiva nara-toriala va oferi o selectie subiectiva a "intamplarilor", eludand criteriul cronologic al transcrierii "faptelor", de unde si impresia unui fir narativ discontinuu.
Desi celelalte personaje care apar in cadrul naratiunii sunt individualizate sub aspectul numelui (Clara, Eugen, Paul, Edda), numele personajului narator nu este cunoscut nici macar pana la sfarsitul romanului, element care anunta deja tema sub semnul careia sta intregul discurs al naratorului - criza identitatii. De altfel, inceputul romanului fixeaza prin naratiune o dedublare a personajului care concretizeaza aceasta criza: "Cand privesc mult timp un punct fix pe perete mi se intampla cateodata sa nu mai stiu nici cine sunt, nici unde ma aflu. Simt atunci lipsa identitatii mele de departe ca si cum as fi devenit, o clipa, o persoana cu totul straina. Acest personagiu abstract si persoana mea reala imi disputa convingerea cu forte egale." Romanul nu are nici un referent bine determinat (se vorbeste de un oras, dar nu se precizeaza care,) al celor narate. Ni se ofera cel mult detalii care circumscriu existenta personajului in spatii inchise (pravalia lui Eugen* casa Weber, pivnita parasita, cinematograful) sau deschise (balciul).
Asadar, crizele de identitate definesc o pulverizare a fiintei, dar ele trebuie vazute si in relatie cu modul special in care naratorul se raporteaza la real, intrucat "intensificarea raporturilor cu realitatea («Cand privesc mult timp un punct fix pe perete") are ca efect pierderea identitatii reale si substituirea cu o personalitate noua abstracta" (Al. Protopopescu). De fapt, aceasta intensificare a raporturilor cu realitatea este paralela cu o intensitate a fiintei, si in acest sens trebuie vazuta si dedublarea.
Dincolo de elucidarea unei falii intre sine si celalalt, naratorul incearca sa rezolve si raportul dintre sine si lumea obiectuala, pe care o percepe ca pe un spatiu-capcana: "Materia bruta () m-a tinut intotdeauna inchis intr-un prizonierat ce se lovea dureros de peretii ei si perpetua in mine, fara sens, bizara aventura de a fi om", ca pe o realitate criptica ale carei secrete se lasa greu decodificate: "Obiectele din jurul meu nu renuntau niciodata la o atitudine secreta, pastrata cu ferocitate in imobilitatea lor severa."
In acelasi timp naratorul marturiseste in mod paradoxal si identificarea cu lumea care il inconjoara: "Invidiam oamenii din jurul meu, inchisi hermetic in hainele lor si izolati de tirania obiectelor. Ei traiau prizonieri sub pardesiuri si paltoane dar nimic din afara nu-i putea teroriza si invinge, nimic nu patrundea in minunatele lor inchisori. Intre mine si lume nu exista nici o despartire, (s.n.) Tot ce ma inconjura ma invada din cap pana in picioare, ca si cum pielea mea ar fi fost ciuruita () Lumea isi prelungea in mine in mod natural toate tentaculele."
