Scris la persoana I, deci dintr-o perspectiva auctoriala, romanul lui Max Blecher anuleaza, se poate afirma, notiunea de personaj asa cum este ea inteleasa in alte proze. In romanul lui Blecher nu exista un subiect cu o actiune precisa, ceea ce ne face sa subliniem noutatea strategiei compozitionale. Apoi, aici protagonistul celor narate este chiar naratorul. Datorita acestei echivalente dintre narator si personaj, perspectiva nara-toriala va oferi o selectie subiectiva a "intamplarilor", eludand criteriul cronologic al transcrierii "faptelor", de unde si impresia unui fir narativ discontinuu.
Desi celelalte personaje care apar in cadrul naratiunii sunt individualizate sub aspectul numelui (Clara, Eugen, Paul, Edda), numele personajului narator nu este cunoscut nici macar pana la sfarsitul romanului, element care anunta deja tema sub semnul careia sta intregul discurs al naratorului - criza identitatii. De altfel, inceputul romanului fixeaza prin naratiune o dedublare a personajului care concretizeaza aceasta criza: "Cand privesc mult timp un punct fix pe perete mi se intampla cateodata sa nu mai stiu nici cine sunt, nici unde ma aflu. Simt atunci lipsa identitatii mele de departe ca si cum as fi devenit, o clipa, o persoana cu totul straina. Acest personagiu abstract si persoana mea reala imi disputa convingerea cu forte egale." Romanul nu are nici un referent bine determinat (se vorbeste de un oras, dar nu se precizeaza care,) al celor narate. Ni se ofera cel mult detalii care circumscriu existenta personajului in spatii inchise (pravalia lui Eugen* casa Weber, pivnita parasita, cinematograful) sau deschise (balciul).
Asadar, crizele de identitate definesc o pulverizare a fiintei, dar ele trebuie vazute si in relatie cu modul special in care naratorul se raporteaza la real, intrucat "intensificarea raporturilor cu realitatea («Cand privesc mult timp un punct fix pe perete") are ca efect pierderea identitatii reale si substituirea cu o personalitate noua abstracta" (Al. Protopopescu). De fapt, aceasta intensificare a raporturilor cu realitatea este paralela cu o intensitate a fiintei, si in acest sens trebuie vazuta si dedublarea.
Dincolo de elucidarea unei falii intre sine si celalalt, naratorul incearca sa rezolve si raportul dintre sine si lumea obiectuala, pe care o percepe ca pe un spatiu-capcana: "Materia bruta () m-a tinut intotdeauna inchis intr-un prizonierat ce se lovea dureros de peretii ei si perpetua in mine, fara sens, bizara aventura de a fi om", ca pe o realitate criptica ale carei secrete se lasa greu decodificate: "Obiectele din jurul meu nu renuntau niciodata la o atitudine secreta, pastrata cu ferocitate in imobilitatea lor severa."
In acelasi timp naratorul marturiseste in mod paradoxal si identificarea cu lumea care il inconjoara: "Invidiam oamenii din jurul meu, inchisi hermetic in hainele lor si izolati de tirania obiectelor. Ei traiau prizonieri sub pardesiuri si paltoane dar nimic din afara nu-i putea teroriza si invinge, nimic nu patrundea in minunatele lor inchisori. Intre mine si lume nu exista nici o despartire, (s.n.) Tot ce ma inconjura ma invada din cap pana in picioare, ca si cum pielea mea ar fi fost ciuruita () Lumea isi prelungea in mine in mod natural toate tentaculele."
Existenta personajului nu penduleaza asadar intre exterior si interior, ci dimpotriva, ea este definita de asimilarea reciproca a celor doua dimensiuni. Exterioritatea nu mai exista din moment ce ea a fost absorbita de interioritate. Sentimentul reificarii este uneori resimtit ca o angoasa, iar alteori este expresia unei legaturi secrete cu lucrurile, legatura care ar putea sa provoace "revelatia unei noi identitati: «Entuziasmul de a exista intr-o noua aureola ma cuprindea si pe mine: aderente puternice ma legau de ele, cu anostomoze invizibile ce faceau din mine un obiect al odaii ca toate celelalte, in acelasi mod in care un organ grefat pe carne vie, prin schimburi subtile de substante se integreaza trupului necunoscut»" (Radu G. Teposu).
Romanul ne ofera in acelasi timp perspectiva unei subiectivitati care, angrenata in fluxul retrospectiei, urmareste rememorarea unor crize legate de experientele fundamentale ale copilariei.
In centrul multora dintre aceste experiente se afla sexualitatea. Astfel, naratorul transcrie, ca intr-un jurnal personal, momente diferite ale experientei sexuale. De la prima experienta de acest gen a copilariei - (episodul in care este descoperit cu o fetita sub plapuma de tatal sau) -, moment in care naratorul nu constientizeaza semnificatia actului sexual, la un al doilea moment in care naratorul isi construieste o strategie erotica (experienta cu pana) sau la experienta sexuala din pravalia lui Eugen, cu sora acestuia, Clara, (desigur, un alt moment al maturizarii sexuale), toate aceste experiente codifica diferite etape ale sexualitatii. Timpul rememorarii urmareste nu numai rezolvarea unei crize a identitatii, dar el vrea sa solutioneze si diferitele crize erotice.
insa dintre toate aceste crize cea mai acut resimtita este criza existentiala, adica aceea prin care se constientizeaza adevarata natura a realitatii. "In jurul meu realitatea exacta ma trage tot mai jos, incercand sa ma scufunde" Am putea spune ca aceasta perspectiva a unei realitati care scufunda, care acopera sau inghite, reveleaza un complex al naratorului, complexul lui Iona (vezi G. Bachelard, Pamantul si reveriile odihnei), insa intr-o valorizare pozitiva: "intr-o clipa imi dadui seama ca lumea ar putea exista intr-o realitate mai adevarata. intr-o structura pozitiva a cavernelor (s.n.) ei, astfel incat ce este scobit sa devie plin, iar actualele reliefuri sa se prefaca in viduri deforma identica, fara nici un continut".
In ciuda fragmentarismului relatarii romanul nu este totusi lipsit de coerenta, astfel ca aceasta criza a identitatii se repercuteaza asupra tuturof celorlalte crize care tin de diferitele niveluri ale individului. Aceasta defineste o anumita raportare la realitatea imediata, si este sursa caderilor in "spatiile blestemate" ale naratorului. Si nu in ultimul rand ea defineste si criza existentiala.
