Cantareata cheala de eugen ionescu teatrul postbelic referat






teatru postbelic
teatru absurd

Ca manifestare literara, teatrul absurd a aparut dupa cel de al doilea razboi mondial, in Franta, avand ca initiatori pe.Eugen Ionescu -"Cantareata cheala" (1950) si pe Samuel Beckett - "Asteptandu-l pe Godot"(1953).

Cuvantul absurd denumeste o idee contrara gandirii logice, a bunului-simt sau care nesocoteste legile naturii si ale societatii.
Piesele de teatru inscrise in literatura absurdului ilustreaza situatii si personaje nefiresti, nerosimile, conturate impotriva legilor firii si a gandirii logice, utilizand formule socante de expresie.
Subiectul acestor piese este diminuat, accentul mutandu-se pe raul inradacinat in structura interioara a omului, indiferent de epoca istorica, de societate sau de particularitatile psihologice.
Temele frecnte ale teatrului absurd sunt: lipsa de sens a existentei, golul sufletesc, incapacitatea comunicarii interumane, neputinta individului de a gasi un sens vietii, imposibilitatea de a pune omul in acord cu societatea si rigorile ei.
Personajele sunt "noneroi", situati intre tragic si comic, dominati de automatisme, exprimand banalitati sau -enunturi absurde, lipsiti de personalitate si consistenta caracteriala, reprezentativi pentru anonimii ce alcatuiesc, de acuri, omenirea.

Principala modalitate artistica este galimatiasul (vorbire sau scriere incurcata, confuza, ilogica - n.n.), prin care se anuleaza judecatile de rutina, conntionalismul ideilor cu care este obisnuit cititorul (spectatorul) din teatrul traditional. Tragismul existentei produce adesea efecte comice, caricaturale, grotesti: "Eu n-am putut niciodata sa- inteleg diferenta care se face intre comic si tragic. Comicul, fiind intuitia absurdului, imi pare mai disperant decat tragicul. Comicul nu ofera nicio iesire Spun «disperant», dar in realitate, el este dincolo sau dincoace de disperare sau de speranta". (Eugen Ionescu - "Note si contra-note" -l962)
Specii dramaturgice specifice absurdului sunt: "antipiese", "farse tragice", "pseudo-drame", "drame comice".

Eugen Ionescu (1909-l994) debuteaza ca poet in revista lui Tudor Arghezi, "Bilete de paal" (1928), apoi in volum, cu o placheta de rsuri intitulata "Elegii pentru fiinte mici" (1931). in 1941 se sileste definitiv in Franta, unde se va numi Eugene Ionesco. Provoaca o adevarata revolutie culturala prin teatrul absurd, iar recunoasterea valorii operelor a facut posibila primirea ca membru al Academiei Franceze, in anul 1973.
"Cantareata cheala" (1950) constituie debutul in dramaturgie al lui Eugen Ionescu, piesa care inaugureaza teatrul absurdului si demoleaza toate conntiile dramaturgiei traditionale, apoi in 1951 au premiera piesele "Lectia" si "Scaunele". Aceste opere dramatice au starnit reactii dintre cele mai dirse, dar originalitatea si valoarea incontesila au impus, piesele lui Eugen Ionescu avand privilegiul unor regizori si actori de prima importanta in teatrul francez sau londonez, ca Jean Louis Barrault, Orson Welles, Lawrence Olivier s.a.Intreaga opera dramatica a fost adunata in cinci volume de "Teatru", publicate in limba romana la Editura Unirs, intre anii 1994-l998 si in traducerea lui Dan C. Mihailescu.
La 11 mai 1950 are loc premiera piesei "Cantareata cheala", la "Theatre de Noctambules", pusa in scena de un regizor tanar, Nicolas Bataille, caruia Monica Lovinescu i-a adus textul la cunostinta.
Numita de autor "antipiesa", "Cantareata cheala" ilustreaza conceptia lui Eugen Ionescu despre spiritul modern al dramaturgiei absurdului, constituind o adevarata arta programatica a scriitorului: "Cat despre logica, despre cauzalitate, sa nu mai vorbim. Trebuie sa le ignoram cu totul. S-a sfarsit cu drama, cu tragedia. Tragicul devine comic, comicul devine tragic". De aici rezulta, de altfel, ideea teatrului absurd, oare neaga rationalul, logica fireasca a existentei, coerenta fluenta a vietii, promovand aberatia si ilogicul si avand, din punct de dere artistic, un caracter simbolic. in tragedie, Eugen Ionescu este adeptul satirei, formula estetica proprie comediei, deoarece starea de criza existentiala este ilustrata prin lipsa unei cauzalitati, a unei vinovatii precise. intrebarile "de ce?", "pentru ce?", pe care cititorul (spectatorul) are tendinta de a si le pune, nu-si au locul, intrucat nu exista o solutie a faptelor, starilor sau ideilor personajelor, nu se urmareste un raspuns previzibil sau o Intentie de moralizare.
Eugen Ionescu, avand o inclinatie evidenta catre indoieli si nelinisti existentiale, a respins formula patetica a tragediei, denind un adevarat artist al grotescului, al derizoriului si al peiorativului de factura comica. Modelele literare romanesti ale lui Eugen Ionescirau fost Caragiale si Urmuz, de la care a preluat ilustrarea cliseelor vietii, a stereotipiilor de limbaj sau inserarea anormalului in cotidian.
Geneza piesei "Cantareata cheala" este relatata chiar de Eugen Ionescu in "Note si contranote". in demersul de a invata limba engleza, constata, cu umor, ca fraze banale devin "adevaruri fundamentale, niste constatari profunde": "ca sunt sapte zile intr-o saptamana, de exemplu, ceea ce de altfel stiam; sau ca podeaua se afla jos, tavanul sus, lucru pe care iarasi il stiam, poate, dar la care nu cugetasem niciodata in mod serios sau pe care il uitasem si care-mi aparea, dintr-o data, pe cat de uimitor, pe atat de indiscuil de adevarat". Cuvintele se golisera de orice continut si denisera absurde, lipsite de sens, iar textele pe care le invata din manualul de conrsatie francez-englez, ca schimb de replici intre personajele golite de psihologia lor, nu mai erau "nici macar bucati de
propozitii, nici cuvinte, ci silabe, sau consoane, sau vocale".
Titlul piesei a avut mai multe variante, intentia autorului osciland intre
"Englezeste fara profesor" (o prima varianta cu acest titlu a fost scrisa in
limba romana), "Ora de engleza", "Big-ben folies", dar niciunul nu i s-a
parut "connabil". Titlul definitiv are si el o poste: la o repetitie, actorul
care juca rolul Pompierului a gresit pronuntia si in loc de "institutrice
blonde" (invatatoarea blonda) a spus "cantatrice chau" (cantareata
cheala). "Iata titlul piesei! strigai. Asa se face ca piesa «Cantareata cheala»
fu numita «Cantareata cheala» - relateaza Eugen Ionescu. Titlul exprima,
asadar, un personaj absent din piesa, fara identitate si fara importanta nici
pentru opera, nici pentru spectator (cititor), nici pentru autor, inscriindu-se,
astfel, in formula literara a absurdului.
Piesa "Cantareata cheala" nu este structurata pe acte, are numai 11 scene, care marcheaza intrarea si iesirea din scena a personajelor.
Personajele sunt in numar de 6: domnul si doamna Smith, domnul si doamna Martin, menajera Mary si capitanul de pompieri.

(Constructia subiectului)
Decorul este specific englezesc, in cadrul caruia se integreaza perfect "Domnul Smith, englez" si "Doamna Smith, englezoaica", autorul accentuand atmosfera "englezeasca" prin toate elementele de mobilier ori de portret fizic: "semineu englezesc", "foc englezesc", "ochelari englezesti", "mustacioara carunta englezeasca" etc.
-Replica din deschiderea piesei apartine Doamnei Smith, care sintetizeaza rutina cotidiana detaliind meniul cinei, apoi precizeaza ca familia lor locuieste la marginea Londrei, dupa care se prezinta: "numele nostru e Smith". in timp ce Domnul Smith citeste "un ziar englezesc" si "plescaie", Doamna Smith continua, prin enunturi scurte, sa comenteze banalitati, cum ar fi ca "Mary a fiert bine cartofii", ca "pestele era proaspat", ca baietelul lor ar fi vrut sa bea bere, ca fiica, Helen, "e buna gospodina" si "canta la pian", iar fetita de doi ani, Peggy, "bea numai lapte si nu mananca decat terci". Cei doi soti poarta o conrsatie banala, plina de automatisme, de clisee conntionale lipsite de orice sens: doctorul Mackenzie-King 1-a operat pe Parker, care insa a decedat, de unde rezulta ca "operatia a reusit la doctor si n-a reusit la Parker"; o familie in care toti membrii se numeau Bobby Watson, indiferent de sex, confuzia comunicarii fiind dusa pana la absurd: "Si matusa lui Bobby Watson, batrana Bobby Watson, s-ar putea ocupa, la randul ei, de educatia lui Bobby Watson, fiica lui Bobby Watson. in felul asta, Bobby, mama lui Bobby Watson, s-ar putea recasatori. [] Bobby Watson, fiul batranului Bobby Watson, celalalt unchi al lui Bobby Watson, mortul. [] Bobby Watson, fiul batranei Bobby Watson, matusa lui Bobby Watson, mortul"; "martea, joia si martea" sunt "trei zile pe saptamana" etc.
Timpul curge impotriva firii, anormal: pendula bate mai intai de sapte ori, apoi de trei ori, de cinci si de doua ori, pe urma tace, dupa care bate in ritmul replicilor.
Menajera Mary se prezinta si le comunica stapanilor ca le-au sosit invitatii la cina, Domnul si Doamna Martin, pe care ii admonesteaza: "La ora se vine! [] Acum ca tot ati nit, luati loc si asteptati".
Sotii Martin par ca acum fac cunostinta, isi zambesc timid si dialogul lor dodeste denaturarea relatiilor familiale, mai ales ca ei incearca sa sileasca unde s-au mai vazut, deoarece aau impresia ca s-au mai intalnit. Fiecare coincidenta biografica este o surpriza pentru fiecare dintre soti ("Ce ciudat, ce ciudat, ce ciudat, si ce coincidenta!"), replicile, cu uimiri si intrebari, duc in cele din urma la regasirea lor ca sot si sotie prin reperele comune: orasul natal Manchester; calatoria cu acelasi tren, in acelasi timent; patul acoperit cu o plapuma rde; fetita fiecaruia are doi ani, "un ochi alb si un ochi rosu". Domnul Martin este convins ca s-au mai vazut si cei doi soti se regasesc, in sfarsit - "Elizabeth, te-am regasit!", "Donald, tu esti, darling!"-, se asaza in acelasi fotoliu, imbratisati si adorm.



Menajera Mary profita de faptul ca "Elizabeth si Donald sunt prea fericiti ca sa ma poata auzi" si sustine uri monolog adresat spectatorilor, prin care le dezvaluie un secret: "Elizabeth nu-i Elizabeth, Donald nu-i Donald" si aduce ca argument faptul ca fetita de doi ani, desi are un ochi alb si unul rosu, nu este aceeasi, deoarece fiica lui are ochiul alb in dreapta, iar fiica ei are ochiul alb in stanga. Misterul identitatii fiecaruia dintre cei doi soti ramane neelucidat, desi ea se recomanda publicului: "Numele meu adevarat e Sherlock Holmes".
Sotii Smith revin in aceeasi tinuta, desi plecasera sa se schimbe pentru cina cu musafirii asteptati "de patru ore". Conrsatia treneaza, cu taceri si ezitari, cu platitudini plicticoase, pe care personajele le considera intamplari senzationale. Doamna Martin le spune ce vazuse ea in cursul zilei, "ceva incredibil", "pe strada, langa o cafenea" si anume cum un domn ''bine imbracat" statea intr-un genunchi si aplecat pentru ca sa-si lege "siretul la pantof. Pana sa afle acest fapt straniu, ceilalti o intrerup cu intrebari sau uimiri deplasate, adresandu-si reciproc "amabilitati": "scarba mea draga", "draga mea, esti infecta", "mitocanule".
Soneria de la usa declanseaza o alta serie de replici bizare, lipsire de sens si de logica. Soneria se aude mereu, dar la usa nu este nimeni. Tensiunea creste, starea nervoasa ii cuprinde pe toti, discutia in contradictoriu se poarta intre Domnul si Doamna Smith, el sustine ca totdeauna este cineva la usa atunci cand suna, iar ea afirma ca niciodata nu este nimeni atunci cand suna la usa. Dupa a patra sonerie, la usa se afla capitanul, de pompieri, imbracat in uniforma si cu o casca enorma. Cunostinta che a domnului Smith ("Maica-sa imi facea curte, pe taica-su l-am cunoscut"), Pompierul este luat drept arbitru in solutionarea diferendului anterior, insa le da dreptate amandurora, impacandu-i: "Atunci carid suna la usa, uneori e cineva, alteori nu-i nimeni".
Pompierul era in misiune, trebuia neaparat sa stinga toate incendiile din oras, chiar daca nu ardea nimic. Confuzia replicilor se deruleaza ascendent, Pompierul Se ofera sa le spuna posti "adevarate si traite": in fabula "Cainele si boul" cainele nu-si inghitise trompa intrucat credea ca este elefant; un vitel a nascut o vaca, aceasta nu putea sa-i spuna "mama" pentru ca era "baiat'' si nici "tata, fiindca vitelul era prea mic", de aceea a trebuit sa se insoare cu o persoana si a fost Sprijinit de primarie.
Pompierul sustine apoi monologul "Guturaiul" (din care s-a nascut titlul piesei - n.n.), magistral realizat de autor, in care absurdul este desavarsit prin increngaturile de rudenie sau nu, prin detaliile biografice ale celor peste 60 de persoane enumerate, pentru ca sa ajunga, in finalul monologului la informatia senzationala ca oamenii fac guturai: "Cumnatul meu aa un var primar din partea tatalui, al carui unchi din partea mamei aa un cumnat al carui bunic din partea tatalui se recasatorise cu o tanara -din partea locului [] al carei tata aa un frate primar intr-un orasel, care luase de nevasta pe-o invatatoare blonda al carei frate, pescar de coasta [] luase de nevasta pe-o alta invatatoare blonda care se chema tot Marie, al carei frate se-nsurase cu alta Marie, tot o invatatoare blonda []' si al carei tata fusese crescut in Canada de-o batrana, nepoata unui popa a carui bunica facea uneori, iarna, la fel ca toata lumea, guturai". Pompierul este intrerupt de replici fara sens si fara nicio legatura logica ale celorlalte personaje, care nu sunt atente sau interesate de monologul sau:
"Pompierul: [].. .a carui a treia sotie era fiica celei mai bune moase de prin partea locului si care, ramasa vaduva in tinerete..-. Domnul Smith: Cazul sotiei mele!". .
Domnul Martin concluzioneaza, cu totul deplasat, ca atunci cand "facem guturai trebuie sa luam gutui".
Menajera Mary intra in scena, vrea sa spuna si ea "un banc", atitudine considerata o mare obraznicie. in deplinul dispret al celor doua familii, Pompierul o recunoaste cu bucurie pe menajera, cu care se imbratiseaza fericit, afirmand ca ea "mi-a stins primele focuri". Mary recunoaste ca este "micutul lui jet de apa" si recita o poezie intitulata "Focul", dedicata Pompierului, care, la plecare intreaba de cantareata cheala, iar ceilalti ii ureaza "foc bun!".
Ultima scena, a Xl-a, atinge apogeul absurdului, replicile personajelor se degradeaza, limbajul nu mai poate fi controlat, se descompune in silabe, sunete, onomatopee, denind o sonoritate aberanta si naucitoare, ceea ce sugereaza degradarea relatiilor si infiltrarea absurdului in existenta umana, prin criza comunicarii. Unele replici sunt truisme (adevar evident- n.n.) -"Tavanul e sus, podeaua e jos", "Fiecare cu soarta lui" - altele, rostite pe un ton glacial, dusmanos, degenereaza in strigate pline de ostilitate, cele patru personaje avand pumnii ridicati si fiind gata sa se arunce unul asupra altuia: "Ochelarii nu se lustruiesc cu smoala", "Pusca musca, nu musca pusca". Starea de iritare a celor doua familii ajunge in culmea furiei, "urla unii in urechile celorlalti", lumina se stinge si, din intuneric, se aud toti strigand intr-un glas si intr-un ritm din ce in ce mai rapid: "Nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici".
Finalul este realizat sub forma reluarii piesei, cu intersanjarea celor doua familii: "Domnul si Doamna Martin stau asezati la fel ca sotii Smith la inceputul piesei. Piesa reincepe cu sotii Martin, care rostesc exact replicile sotilor Smith din prima scena, in vreme ce cortina coboara incet".

Piesa "Cantareata cheala" are o constructie circulara, intrucat reface scena initiala cu cealalta familie, dar cu aceleasi replici si gesturi, sugerandu-se faptul ca personajele sunt anoste, lipsite de personalitate si, deci, confundabile intre ele: "Personajele sunt golite cu totul de continutul lor, de asemenea cuvintele" (Eugen Ionescu).
Piesa nu poate fi structurata pe momentele subiectului, intrucat nu are actiune, nu exista conceptii sau comportamente care sa intre in conflict, ci doar clisee rutinate, replici banale, platitudini de limbaj, toate acestea insiruite ilogic, excluzand orice forma de comunicare reala intre personaje: "Se demoleaza astfel o conntie literara, actiunea, in piesa lui Eugen Ionescu neexistand propriu-zis intamplari care sa urmeze momentele subiectului, de la situatia initiala la un punct culminant si, apoi, un deznodamant. [] Nu exista nici conflict, caci nu exista idei, pareri, atitudini sau comportamente care sa intre in impact, ci doar stereotipii, scheme imuabile irationale si desensibilizante". (Al.Tion - "Istoria literaturii romane", coordonator Gheorghe Craciun)
Limbajul devine in piesa lui Ionescu protagonist, intrucat "capata o prezenta fizica si anume cea mai puternica, cea mai acaparatoare, de departe o forta infinit mai dramatica decat celelalte personaje" (B.Elvin). Replicile sunt cele care atrag atentia si concentrarea spectatorului (cititorului), nu numai prin lipsa de logica, ci si prin comicul reiesit din ridicolul si stereotipia textului:
"Doamna Martin: Cu incendiile e ceva mai complicat. Prea mari taxele la import!";
"Pompierul: De pilda, saptamana trecuta, s-a asfixiat o tanara: lasase gazul deschis. Doamna Martin: La- uitat? Pompierul: Nu, dar a crezut ca era pieptenul ei.";
"Domnul Martin: Am cunoscut-o pe-a treia lui sotie, daca nu ma-nsel. Manca pui intr-un viespar";
"Domnul Martin: Se poate demonstra ca progresul social e mult mai bun cu zahar".
"Doamna Smith: Unchiul meu traieste la tara, dar asta nu-i treaba moasei.";
"Doamna Martin: iti dau papucii soacra-mii daca-mi dai cosciugul sotului tau".In alte secnte, limbajul se distinge prin asonante ("Domnul Smith: Papa sapa! Papa n-are supapa. Supapa are-un papa"; "Doamna Smith: Soarecii soptesc, soaptele nu soricesc"), aliteratii ("Doamna Martin: Galgaitilor, galgaitelor") si mai ales prin rime: "Doamna Martin: Ceapa de apa, ceafa cu ceapa"; "Domnul Martin: Mai bine omor un iepuras decat sa cant la oras".
In convorbirile cu Claude Bonnefoy, Eugen Ionescu face o interesanta
marturie despre mesajul pe care a dorit sa-l transmita semenilor: "Personajele
din «Cantareata cheala» vorbeau, spuneau lucruri banale. Dar nu ca sa critic
"banalitatea spuselor lor am scris aceasta piesa, nu, deloc. Ceea ce spuneau ele
nu mi se parea banal, ci uimitor si extraordinar in cel mai inalt grad.
Mi-a iesit o piesa comica, pe cand sentimentul initial nu era unul comic. Pe acest punct de plecare, s-au grefat mai multe lucruri: sentimentul stranietatii lumii, oamenii vorbind o limba ce-mi denea necunoscuta, notiunile golindu-se de continutul lor, gesturile despuiate de semnificatia lor si, de asemenea, o parodie a teatrului, o critica a cliseelor conrsatiei".











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani