CALEA VICTORIEI - Roman de Cezar Petrescu. Bucuresti, Editura Nationala S. Ciornei, .
Fragmente publicate in reviste: Calea Victoriei, "Curentul", anul II, nr. 5/1929, p. 697; Foamea, "Gandirea", anul IX, nr. 12/1929, p. 376-386; Calea Victoriei, "Curentul", anul III, nr. 6/1930, p. 702; Femeia clin ceafa, "Adevarul literar si artistic", anul IX, nr. l-2/1930, p. 476; Arizona-Bar, "Curentul", anul III, nr. 3-4/1930, p. 718.
Calea Victoriei face parte din ciclul de romane scrise de Cezar Petrescu pe tema "Capitalei care ucide". Pe model balzacian, autorul intunecarii si-a propus sa concureze starea civila, universul sau epic voindu-se o panorama a civilizatiei romanesti din prima jumatate a secolului, careia scriitorul "nazuieste sa[-i] ridice plansa morala (imorala, ar fi mai corect)" (Perpe-ssicius).
Intr-o maniera simplificata, diversele stari si categorii sociale, tarani, functionari, politicieni, ziaristi, industriasi, scriitori, anarhisti, aristocrati in decadere, sint aduse in scena prin cite un personaj tipic.
Aceste figuri (spre exemplu scriitorul Teofil Steriu sau magnatul Iordan Hagi-Iordan) migreaza dintr-un roman intr-altul, laolalta cu o serie de motive (petrolul, "cheia visurilor"). Iara insa ca aceasta sa duca la inchegarea unui ciclul in sensul tare al termenului. Regruparea romane lor in Cronica romaneasca a veacului XX se face pe baza unui criteriu superficial tematic, si nu in ideea unei evolutii interioare, a destinului unei familii sau colectivitati.
Desi practica un realism citadin, ca semn al vointei de sincronizase si modernizare a prozei (dupa Eugen Lovinescu), Cezar Petrescu ramine la nivel subliminal marcat de sensibilitatea si viziunea samanatorismului, sub auspiciile caruia si-a incepui cariera. Elementele de tehnica narativa experimentala (spre exemplu decupajul cinematografic in maniera lui Dos Passos, notajia jurnalistica a amanuntului cotidian etc.) sint grefate pe un orizont aperceptiv samanatorist, caruia i se datoreaza tendinta de contrastare a culturii rurale cu citadinismul industrial, idealizarea trecutului si satanizarea prezentului (sensul istoriei este cel al unei "intunecari"), tema inadaptarii si alienarii personajelor venite din provincie in capitala, polarizarea demonstrativa a virtutilor si a defectelor, dirijarea destinelor personajelor in scopuri "pedagogice" (cei curati esueaza, cei lipsiti de caracter cistiga), tonul liric care ajunge sa sufoce pe alocuri constructia epica prin plate discursuri de filosofie a vietii si cutremurari sentimentale factice, comentariile auctoriale, cu suficienta de mic moralist (spre exemplu la inmormintarea Iui Teofil Steriu), care nu au nimic din olimpiana neutralitate a realismului balzacian. Prin lentila unei aserae-nea viziuni simplificate, care arc, la nivelul cititorului mediu, o functie revendicativ-compensatorie pentru frustrarile cotidiene (ceea ce explica succesul de public al romanului), Bucurestiul apare ca o capitala tentaculara, "simbol de perdifiune" (Pompiliu Constantinescu), "oras devorator - Moloch modern, din vapaia caruia nimeni nu scapa" (Peipessicius). Sybarisul valah nu este survolat in maniera etnografic-descriptiva, ci in maniera tipologica, fiind redus metonimic la un spatiu emblematic, Calea Victoriei, nucleu al vietii metropolitane (la fel cum procedasera Dos Passos in Manhattan Transfer si Doblin in Berlin Alexan-derplatz).
Tema romanului, de regasii si in intunecare si Oras patriarhal, este, dupa cum am aratat, mai degraba o obsesie "de imprumut" decit un "mit personal": "ideea destinului (individual si colectiv) actionind asupra lumii romanesti din veacul al XX-lea ca o "fatalitate" (Mircea Zaciu). Acestei teme, de factura so-ciala, ii esle supraimprimata o tema cu pretentii psihologice, dar mai palid conturata: "Visurile nu trebuie implinite!" "Cheia visurilor", titlul unui poem dramatic al personajului Leon Matasaru, ridicat la rangul de metafora a cartii, este o variatie pe adagiul de factura irationalista si oriental-teosofica, destul de curent in epoca, "implinirea dorintelor inseamna moarte!" Protagonistii, care la inceputul romanului se indreapta cu trenul spre Bucuresti ca spre un oras al tuturor iluziilor si posibilitatilor, vor ajunge sa mediteze asupra devitalizarii si deza-buzarii provocate de atingerea unui ideal; totusi, analiza psihologica nu are profunzime si consistenta, "cheia visurilor" raminind mai de-graba o eticheta decit o metafora exploratorie pentru resorturile abisale ale personajelor.
In arcul de timp al celor patru ani pe care ii acopera romanul, grupul de personaje introduse la inceput evolueaza (invo-lueaza) de la conditia de provinciali marginiti, dar idealisti, la conditia fie de invinsi (cei inadaptabili), fie de estropiati moral (cei care se adapteaza sacrifieindu-si rectitudinea de caracter). Primul tip este ilustrat, ca intr-o paleta de variante complementare, de membrii familiei Lipan; cel de-al doilea, de Ion Ozun.
Obscur judecator de provincie, Constantin Lipan este chemat in capitala si numit procuror general de catre un fost coleg, Gica Elefte-rescu, ajuns ministru al justitiei, care vrea sa scape de rivalii politici deschizind o serie de procese de coruptie. Atunci insa cind industriasul Iordan Hagi-lordan, anchetat de "Const Lippan", il santajeaza la rindul sau pe Gica Elefterescu, ministrul il obliga pe fostul sau coleg sa claseze cazul.
In ciuda aparentelor, drama Iui Lipan nu este cea a incoruptibilitatii silite la concesii, deoarece intransigenta sa nu vine dintr-un ideal etic, ci din conformism de slujbas. Tribulatiile ministrului nu fring in el atit axa morala, cit increderea reificata in establishment. De aceea, soarta sa nu "ar 11 putut deveni memorabila, daca prozatorul ii adauga un plus de gravitate", cum sustine Ion Baiu, fiindca Lipan nu este un Andrei Pietraru fascinat de dreptatea absoluta, ci un functionar care se identifica rigid directivelor sistemului, aici, intimplator, ideii de justitie. Cei patru copii ai lui Lipan ilustreaza si ei alienarea in diverse variatiuni epice.
Daca fiul cel mic, Nellu, esle pe cale de a deveni un filfizon monden, pasionat de masini si sport, fiul cel mare este un revoltat, din categoria "raskol-nicilor" dostoievskieni. Nemultumit de meschinaria burgheza a familiei si a mediului in care traieste, Costea Lipan fuge de acasa si intra intr-un grup de anarhisti, care conspira la sabotarea violenta a regimului.
In urma atentatului comis de teroristul international cu nume acoperit, "Spartacus", caruia ii cade victima primul ministru, Costea, aflat sub supravegherea Sigurantei Statului, va deveni moneda de schimb prin care Gica Elefterescu il va obliga pe Constantin Lipan sa inchida ancheta. Figura ce se vrea tenebros-romantica, dar nu este decit naiv-ridicola, tinarul nihilist este o caricatura a marilor dezbateri sufletesti din romanele lui Dostoievski. Destinul celor doua fete Lipan, Ana si Sabina, se vrea si el emblematic. Fiica cea mare, venita in capitala cu visuri de mondena, face un mariaj "aranjat" cu Guja Mereuta (Georges Mereutza), figura stearsa si apatica, ce nu o poate implini ca femeie. Ca urmare, Ana evadeaza intr-un adulter cu un Don Juan de Bucuresti, Scarlat Bosie, care o exploateaza si, ca sa nu lipseasca nici un cliseu epic, o insala cinic cu alte amante. Fara vanitati si fumuri sociale, deschisa, spontana, pura si plina de vitalitate, fiica mai mica are un destin si mai tragic. Prin prietenia compasionala cu Viorica Hagi-Iordan, pe care figura angelica a camaradei sale o salveaza de la dezagregarea morala si fizica, Sabina intra intr-un cerc de toxicomani, cum este printul Anton Musat, aristocrat in decadere, dependent de droguri. La prima ei transa halucinogena, Sabina este violata de catre Niki Hagi-Iordan, fratele Vioricai, dupa care se sinucide.
Acest deznodamint tragic nu este prin nimic motivat de caracterul Sabinei, care se drogheaza gratuit si accidental, doar pentru a-i da prilej lui Cezar Petrescu sa faca din ea simbolul elanurilor tineresti curmate de mediul coroziv si corupt al capitalei. Personajul care ilustreaza celalalt tip, al provincialului ambitios pervertit de capitala, este Ion Ozun, comparabil, prin deficit, cu un Eugene de Rastignac (Ion Baiu), Venit la Bucuresti pentru a se face om de litere, Ion Ozun traieste o perioada de neagra mizerie, Iara a fi creditat de nimeni, pina cind celebrul scriitor Teofil Steriu il primeste intr-o audienta si, induiosat sa se revada pe sine tinar in chipul celui din fata sa, ii da o recomandare care ii va deschide cariera. Caracterul tinarului, ajuns ziarist cu faima la Vointa, ziar care isi "vinde scump" independenta, este flancat de doua modele: Teofil Steriu, scriitor profesionist de valoare care, pentru a supravietui pervertirii impuse de .jungla" capitalei, si-a confectionat o atitudine de impasibilitate si de/abuzare, si Mirel Alcaz, gazetar "reptilian", care isi construieste pozitia prinlr-un sistem de relatii de influenta. Ca si tablourile din viata politica sau cele de salon, si scenele de redactie lasa la vedere aceeasi cusatura neindeminatica a autorului, care nu-si poate infrina intentia moralist-demascatoare la adresa coruptiei, firele narative reprezentate de toate aceste personaje sint tesute de Cezar Petrescu pe canavaua mare a romanului sau fresca. Cum intre ele nu exista o cauzalitate intrinseca, ci doar o conjunctie de atmosfera si intentie demonstrativa, scriitorul simte nevoia sa le intersecteze periodic in mari scene "rezumative". Sosirea cu trenul la Bucuresti, seratele la Gica Elefterescu, plimbatul pe Calea Victoriei, inrnormintarea lui Teofil Steriu, noaptea la "Arizona-Bar" sint astfel de situatii sintetice, in care demiurgul narator ii reuneste ca "din intimplare" pe protagonisti.
In totul, Cezar Petrescu se dovedeste un bun manipulator al unor figuri si motive epice stereotipe, pe care le dozeaza atent in functie de orizontul de asteptare al publicului. El nu exploreaza pro-priu-zis, ci asambleaza cu abilitate niste clisee literare, care satisfac o lilosofie existentiala mediocra. Daca ar fi iacut-o cu autoironie, ar fi fost numit retrospectiv un textualist post-modern; asa, el ramine un romancier "la moda", care a avut in perioada interbelica un succes comparabil cu cel al lui Ionel Teodo-reanu. Desi nu cade in categoria romanelor de duzina, cu o vina epica irosita din cauza lipsei de conceptie si de originalitate, Calea Victoriei este o carte de raftul al doilea, Iara termen de comparatie cu romanele lui Camil Petrescu sau ale Hortensiei Papadat-Bengescu.
