CALCAlUL VULNERABIL
Volum de versuri de Ana Blandiana. Publicat in 1966, la Editura pentru literatura, Bucuresti. Este a doua carte de poezie a autoarei, dupa Persoana intiia plural (1964). Paisprezece texte (din treizeci si patru) vor fi reluate in culegerea Cincizeci de poeme (1970), douazeci si trei in Poeme (1978), cu doua mai putin in Ceasornicul de nisip (1983) si douazeci si cinci in antologia proprie de Poezii (1989), in "Biblioteca pentru toti" a Editurii Minerva.
Detasindu-se de exuberanta naturista juvenila din volumul de debut, unde s-a putut identifica si un "romantism etic" (V. Felea), Calciiul vulnerabil muta accentul pe reflectia severa asupra relatiei eu-univers, de Ia inaltimea unei exigente morale puse sub semnul "intolerantei" fata de compromisuri.
"Regimul de existenta al acestei tinereti spiritualizate este intransigenta si frenezia tragica" (M. Martin): subiectul liric e in cautare tensionata de "tonuri clare", uraste "tranzitia" care i se pare "triviala", e obsedat de certitudini (v. Intoleranta): constient ca "e marea lege-a macularii/ tributul pentru a trai", opteaza mai degraba pentru "drama de-a muri de alb" (Stiu puritatea), iar semanatorilor de cenusa murdarind zapada pura a creatiei le opune, intr-o frumoasa si patetica Elegie de dimineata. perspectiva unor alte "ninsori", spirituale, ca tot atitea forte ale regenerarii. intr-o formula parabolica, poemul Torquato Tasso pune, in esenta, aceeasi problema a rectitudinii morale: "poetul de spaima ratat", caruia "i se vedea prin trup poezia/ poezia nescrisa de frica", este respins cu dispret, ca un spectru de cosmar.
Tematica responsabilitatii etice, cu preponderenta motivului liric al veghei si al imaginarului puritatii si claritatii, se regaseste astfel in aceste poeme, ca la mai toata "generatia '60", in prelungirea "luptei cu inertia" a lui Nicolae Labis. La B., ea capata o tensiune aparte: renuntarea "la fericitul somn comun" provoaca o mare tulburare interioara si pune subiectul in opozitie dramatica cu lumea din afara, fluctuanta si nesigura, obligindu-l la o maxima concentrare a vointei pentru a putea rezista miscarii dezagregante; de aici, acea tinuta de personaj tragic, care-si asuma orgolios-indureral conditia singulara:
"Dar totul e fluid in jur. Eu caut
si-s obosit de moarte si de mers,
Silit sa port rigid in mine punctul
De sprijin pentru univers"
(Intoarcere). |
Alteori, "peisajul" e marcat de stagnare si ruina, de inertie si indiferenta: lume unde pina si putrezirea - ca singura "vibrare" posibila - lipseste si in care, paradoxal, doar "zapada face viermi" (Pastel). Primatul ordinii spirituale, al geometriei launtrice, fata de elementaritatea haotica, fie ea si cea a prospetimii vitale, e sugerat si de reveria unei inversari a ordinii firesti a evolutiei fiintei, dinspre maturitatea creatoare de trasee limpezi ale existentei responsabile, catre copilarie si somnul primar, - ca in poemul Ar trebui:
"Ar trebui sa ne nastem batrini
Sa venim intelepti,
Sa fim in stare de-a hotari soarta noastra in lume.
Apoi sa ne facem mai tineri, mai tineri, mergind,
Maturi si puternici s-ajungem la poarta creatiei
Sa ne facem copii la nasterea fiilor nostri" |
Una din piesele antologice ale cartii, Din auster si din naivitate, care incheie sumarul, confera un ultim relief acestei problematici: abandonarea de catre poet - "precum Racine" - a simbolicului Port-Royal are semnificatia unei intrari in istorie, in lumea concesiva a "marii treceri", a coboririi in teatrul mundan, a inaintarii spre moarte; cealalta fusese o zona de "auster si de naivitate", a unei constiinte candide, insa fascinate de absolutul interpretat in ordine etica: "Nu mi-e rusine, dar ades mi-e frig./ Nu-mi pare inca rau, dar duc in visuri/ Severa poarta neagra-a manastirii/ si calda, lunga mania cenusie/ in care invelit, intr-o chilie,/si vesnic in inexistenta mea,/ Eu, sterp, neprihanit, sa blestem cald/ Desertaciunea minunata-a lumii.// Dar - simti? - se despleteste-n mine timpul/ si tot ce stiu c-a fost va fi real:/ M-asteapta Fedra, regele si rcmuscarea/ Ca, tinar, am plecat din Port Royal".
Metafora "calciiului vulnerabil" (v. poezia Am crescut?) vine sa concentreze aceasta asociere dintre sugestia inevitabilei "caderi" din absolutul auster al Ideii ("Cite mii de nuante putrezesc o culoare") si nostalgia timpului "cind lumea o-mparteam in buni si rai": ocazie de a medita inca o data asupra temei responsabilitatii etice:
"Dar de calciiul vulnerabil inca
Atima soarta universului intreg.
E totul grav. Si intelegem totul.
De-acum va trece timpul neschimbat.
Ne da de gol adolescenti doar lipsa
inteleptei spaime de moarte". |
Tensiunea problematica definitorie pentru viziunea poetei asupra relatiei eu-univers se transmite si reflectiei privitoare la statutul insusi al discursului poetic.
"Darul" de a scrie este si el "tragic" ("Tragic mi-e darul, asemeni pedepselor vechi./ Ce stramos mi-a gresit ca sa-i port - lauri - vina?"), in masura in care implica "blestemul" transformarii lumii si vietii in cuvinte, artificializindu-le, si lacind de fapt imposibila expresia trairii nemediate; de aici, "aminarea" momentului trecerii "ca in moarte-n cuvinte", cum se spune intr-un alt poem (Amin mereu), Calciiul vulnerabil apare astfel construit pe temeiul unor stari lirice ce-si asociaza reflectia grava asupra conditiei omului - constiinta exigenta pina la "intoleranta" fata de un univers uman prea adesea supus cedarilor in ordinea etica si o sensibilitate ce se doreste mereu deschisa si "candida" - si a poetului aspirind la expresia autentica a propriilor certitudini si indoieli.
El propune un discurs liric esentializat, echivalent austeritatii atitudinii, de o "rigiditate" de erou tragic. Limpezimea desenului ideatic se intilneste cu cea a expresiei metaforice intr-un echilibru deplin realizat in majoritatea textelor, carora patosul controlat al rostirii le asigura o rezonanta particulara.
