CAIETUL VERDE - Volum de poezii de Ion Pillat.
Editia princeps este publicata la Editura Cartea Romaneasca, in 1932.
Aceasta prima versiune a volumului, marcata de fascinatia pentru clasicismul antic grec, va fi restructurata ulterior de catre autor, care transfera "poeziile eline" (Asfodela, Hellada, Insula, Pastor ionian, Centaurul balrin) in volumul Tarm pierdut (aparut in 1937), ataseaza poemele Baltic biblic si Baltic de seara la volumul Balcic (1940) si pastreaza cele citeva traduceri, inserate initialin editia din 1932, pentru un volum separat.
In aceasta formula revazuta, Caietul verde va mai fi publicat in 1934, 1936 si 1944, in editia definitiva ingrijita de autor.
Contextul modificarilor profunde, de structura, ale literaturii romane interbelice, modificari ce sunt resimtite cu precadere in domeniul poeziei si sunt caracterizate de Ov. S. Crohmalniceanu in termenii unei "mutatii de sensibilitate" (dublata, in opinia criticului, de fenomene precum obsesia sincronismului, cita-dinism, tehnicism, reificare etc), contextul acesta se regaseste din plin in poemele Caietului verde pillatian, volum de o importanta speciala in contextul operei poetului, intrucit inaugureaza ultima etapa de creatie a acestuia, facind tranzitia intre perioada traditionalista si cea neo-clasica (ce cuprinde, pe linga Caietul verde, volumele Scutul Minervei, Poeme intr-un vers. Tarm pierdut, Balcic si Umbra timpului). In aceasta ultima zona de creatie, lirica lui P. se clasicizeaza efectiv, caracterizata fiind de interiorizare reflexiva, rilkeanism, cultul formei perfecte, precum si de o sacrificare a spontaneitatii in favoarea "gratiei exemplare", exprimind o "experienta vitala, fundamental ontologica, din nevoia unei acordari la o sensibilitate universala" (ibid,). Doua sunt, in opinia lui Cristian Livescu, marcile fundamentale ale ultimei etape de creatie pillatiene in genere si ale volumului in speta: pe de-o parte, "consolidare pe alte lagasuri a cultului 'stramosilor', prin largirea (complicarea) simbolisticii regresiunii", iar pe de alta parte "abstractizarea progresiva a "casei amintirii" (din etapa traditionalista, n.n. C.T.), care e mistuita de simbolul superior, pe scara arhetipala, al unei Genitrix creatoare pur cosmica". O absorbire, asadar, programatica, de catre simbolul marin si insular, o inglobare in simbolul venusian, reductibilitate in virtutea careia, crede comentatorul, "marea preia // virtutile avute anterior de lacasul intimitatii infantile, inclusiv acela al activarii memoriei si al contactului cu "stramosii"" (ibid.).
O obsesie pentru "poezia pura" (categorie tipic modernista), pentru "fluidul poetic" eliberat de sentimentalism, este de asemenea decelabila in versurile Caietului verde, facind loc nolatiet de o factura analitica (desi liricizata, desigur) sau discursului livresc de buna calitate. Un atare complex de modalitati este vizibil inca de la primele poeme ale volumului, grefate pe o tema clasica a temporalitatii liniare, traseu al degradarii progresive, o efigie, in fond, a "mutatiei valorilor ontologice", in urma careia solutia ce ramine este aceea a memoriei ca stoc de senzatii, sentimente si imagini (Stante pe un motiv de Ronsard). Daca, in "amintirile despre viitor" din stante, procedeul implicit este acela al ,feed-back"-uii, intr-un poem precum Mortul (dedicat, in editia princeps, lui Vastle Voiculescu) temporalitatea este vazuta ca si ciclicitate, semnul thanatic aflindu-sc convertit intr-unui maieutic, caci "moartea in sinul naturii /.,./ e senina" (afirma Ov. Papadima), intrucit ea e "prefigurarea unei renasteri".
Momentul initial al poemului este acela al deschiderii lumii (imagistica este una a to-posului mitic, pictural, arcadian etc.) catre soare; pe fondul acestei deschideri isi desla-soara trama idila pastorala cu eroi conventionali ("Ciobanul nalt in cusma brumarie" si "Maria lui // cu par balai si trup subtire-n mlada // Parea asa un brad si un mesteacan/ Cu crengile unite de furtuna"). Ocurenta thanaticului in segmentul idilei este extrem de scurta, sub raportul economiei textului ("un trup de om cu ochii plini de ceata"), rezervat fiindu-i finalul meditativ, fara accente dramatice insa, perfect echilibrat. De la ipostaza thanatosului ca imagine necesara configurarii ipostazelor existentiale ale fiintei, eul poetic evolueaza catre un joc al mortii si al dublului din "oglinda" in regim simbolic, ji-nind de data aceasta de un traseu al cunoasterii. Fata reflectorizanta ("Ovalul pur ca un obraz de fata"), descoperita "in tacere", "intr-un conac parasit" (aluzia poesca este evidenta), devine sursa cautarii de sine in adin-curile funiei ("Rasai din vremi pe ape jucausa/ atit de viu si totusi mort de mult"), un traseu memorial exprimai ca joc subtil al existentei - nonexistentei ("umbra umbrei o ascult"), generind un dialog (ratat) cu propriul eu ("Sunt eu, sunt eu, esti tu de altadata./ Ecoul ce azi nu poate da cuvint"). Postura contemplatiei estetice (similara aceleia a lui V. Alecsandri), gest firesc al unui subiect cautator de "lirism pur", nu lipseste poemului pillatian, eul imaginind pentru sine (la modul optativ) un paradis pastoral rococo, intr-o Arcadie (aproape) cosbuciana, solara, cu "miei priori - tot ingeri albi, plapinzi si goi", in care "soarele de-amiaza sa arda aur greu", intr-un proces al mimarii (culte) a credintei folclorice (De-o fi sa fie raiul).
Imaginarul "pastelului" pillatian este insa strain de pitoresc, eul poetic constituind aici "un recep-tacol pur al tainelor lumii in sine si in totalitatea ei" (Ov. Papadima). Structura ciclica a poemului configureaza un echilibru structural al viziunii, un proces al privirii si interceptarii la modul intelectiv, liric-analitic si livresc in buna masura, sub semnul detasatei mirari ("si ne-am oprit mirati cum nu se poate", Norul) si al unei remarcabile capacitati de inventie imagistica. Marturisind ecouri din Rilke, prin prezenta unor motive lirice co-mune, precum limitele existentei umane, fragilitatea ei, moartea ca fata secreta a vietii (Ov. S. Crohmalniceanu), elegiile pillatiene se construiesc prin excelenta pe modalitatea interiorizarii reflexive. Tempo-ralitatea este resimtita (din nou) ca si ci-clicitate, rotire, "miscare cristalina a zodiilor" (afirma Ov. Papadima), iar spatiul poetic devine unul ale carui limite sunt brusc abolite. Seductia peisajului marin ("in fata marii iata-ma, in fata/ Desa-virsirii cerului pe ape/ Fara sfirsit // in fata marii stau/ ca un stilp de lut", Elegie in fata marii), initiata prin recursul eului la o instanta arhetipala de rang superior, genereaza "himera ajungerii la capatul tarimului", "liman pustiu" unde toate ambitiile esueaza (C. Livescu).
Aparenta alunecare stilistica, indiferenta afisata fata de versificatie configureaza imaginea unei materii vizionare ample, grefate pe structuri formale mai libere. Aceeasi structura a versificatiei reprezinta suportul textual al artei poetice explicite din volumul Caietul verde (Elegie pentru mine). Semnul cartii, plasat sub efigia unui simbolism al "osuariilor" ("ierbarul de buchii moarte"), este integrat intr-un joc al mortii poetice (a carui conotatie implicita este aceea a "artefactului", a "obiectului text" ce oculteaza - tradeaza, chiar - autenticitatea eului).
Vocea lirica refuza textul in regim obiectual ("Abecedarul rupe-l // Abecedarul uita-l, l-a impietrit cititul") si opteaza pentru logosul pur, pentru cuvintul ca "stare activa" ("Vreau proaspat, viu, cuvintul, si gol"). Ipostaza lu-dica ("Privesc din umbra jocul cuvintului") transforma actul rostirii intr-unui al viziunii, nu lipsita de o mistica a esentelor: "Vocala/ o vad, si vad consoana, asa cum prinzi cu spaima // imperecherea stranie/ A unor zei de care n-ai banuit nimica/ Acolo vad cuvintul, nu umbra lui: conturul/ Acela de cerneala, ci miezul tainei insusi".
"Miezul tainei" insa, asemeni misterului blagian, asemeni esentei limbajului la mistici, se refuza perceptiei imediate, se pierde indaratul fetei reflectante, in supracategorial ("Dcsavirsit profilul tau cel etern imi scapa,/ Reintra sfint in lumea pe care n-am puteri. // O apa/ tot mai deplin te fura de chipul tau de ieri" - Veghe), proces ce confera, in fond, poeticului tocmai ambiguitatea necesara metaforizarii. Caietul verde, in a sa "rigiditate goetheana peste inriurirea clasicismului francez" (G. Calinescu), marturiseste despre un proces de obiectivare a creatiei, in sensul ca subiectul liric "se auto-zugraveste in imaginile pe care le creeaza, insa intr-o ipostaza supraindividuala" (D. Micu).
Obsesia "poeziei pure", a constructiei perfect stapinite si articulate, imaginarul neoclasic, notatia obiectiv-lirica si contemplatia fac din volumul pillatian un text de valoare pentru creatia poetului si pentru zona modernismului poetic romanesc.
