CADEREA IN LUME - Roman de Constantin Toiu, Editura Cartea Romaneasca, 1987, Bucuresti.
Prezentul naratiunii (restrins, ca durata, doar la citeva zile din iama teribila a anului 1984), sarac in evenimente, inregistreaza maruntele si casnicele griji diurne ale lui Babis Vatasescu, personajul povestitor, precum si plimbarile sale de noapte care-i ingaduie, in replica, sa se simta important si liber.
In una din aceste nopti, "pe un viscol strasnic", cunoaste un alt noctambul, pe folcloristul Ghita Negotei, iar citeva seri mai tirziu, invitai in familie, va face cunostinta cu fratii acestuia: Marga si Leo.
Iintilnirea cu Leo este de mare insemnatate: functionind ca o sonda in trecut, prin ea se verifica "tesatura" evocarilor pe care Babis o recompune continuu.
De altfel, Babis Vatasescu, ins cu o biografie banala, aproape insignifianta (un barbat de 40 de ani, marcat de statura sa pitica, fost reparator de ceasuri, fost ajutor de arhivar) isi face din investigarea trecutului familiei sale ("averea mea este trecutul") mai mult decit o preocupare pasionata, o justificare existentiala ("insasi justificarea vietii ce o duceam"). Memorialistul oficial al tatalui, Babis este biograful clandestin al unchiului sau; el strabate, asadar, in trecut "doua cai paralele", avind atitudini si justificari diferite. Tatal, Vasi Vatasescu, aliat la o virsta venerabila, a avut un destin eclatant mai ales prin imprejurarile exterioare; o tinerete usoara la Paris, de unde se intoarce cu nevasta lui, Yvette, dar si cu un cistig fabulos obtinut la cursele de cai, o maturitate nu lipsita de onoruri si notorietate, pierdute toate intr-o batrinete mizera, ca vinzator de siropuri.
Cum Vasi e in ipostaza celui care isi "risipise viata" si, dupa opinia lui Babis, lasindu-se purtat de val, nu fusese la inaltimea "epocilor duse", fiul - care-i bate la masina memoriile - isi depaseste rolul de copist si intervine in amintirile tatalui sau, in incercarea de a le da un sens inalt: "El imi daduse viata (si ce viata!), iar eu trebuia sa i-o restitui si s-o remodelez si pe-a lui; slujindu-l in felul meu, poate dictatorial, dar facindu-l un tata vrednic de mine, un lata nemuritor. () Tatal restabilii. Tatal redemonstrat." O alta cale strabate Babis spre biografia unchiului al carui nume il poarta; aceasta nu trebuie tratata cosmetic, ci cucerita, ea nu reclama un simplu copist (eventual cu virtuti de stilist), ci un arheolog indraznet, capabil sa infrunte si sa dezlege enigme.
Tentativa recuperatorie, alimentata nu atit de pietate, cit de un sentiment de responsabilitate fraterna (mai mult decit nepot, Babis e mai degraba in pozitia unui geaman postum), se confrunta, de aceasta data, cu un destin de exceptie. Spre deosebire de Vasi, care s-a supus vremurilor, lasindu-se modelat de ele, Babis intiiul s-a vrut un fauritor al Istoriei, un luptator. Cu o figura "de sfint pe care a picat flacaruia duhului ceresc", ramas in memoria celor care l-au cunoscut ca un ales, ca un vizionar sau un profet, "copilul drag al Miscarii" legionare sfirseste, printr-un "sever paradox al istoriei, ca una dintre victimele sale. Cum "era pentru esenta, pentru substanta, pentru individ, pentru constiinta individuala", avind un spirit independent si o inteligenta problematizata intr-o epoca ce devenise a uniformelor si a manevrelor colective intolerante, Babis intiiul suporta doua condamnari.
Prima sanctiune, data de legiune pentru vina de a fi ascuns in propria casa o prietena evreica, consta intr-un mars al penitentei de la Suceava la Turnu-Severin. Or, acest aspru drum (pe care il face in tovarasia iubitei sale, Mita, martora de mai tirziu) in loc sa nasca in el sentimentul de supunere si sa-l readuca la buna ascultare a disciplinei de partid, ii prilejuieste revelatia mistica (intilnirea cu ingerul) si ii intareste credinta in singura libertate ingaduita omului, libertatea gindirii, ce nu se conserva decit in rasparul ierarhiilor. Dramatic este ca Babis nu mai reuseste sa traduca in fapta aceasta intelegere, el nu mai are timp sa paraseasca legiunea de care, ideatic, se desprinsese, ci -ca membru al ei - este condamnat la moarte pentru o crima a miscarii (executarea lui Armand Calinescu) pe care incercase sa o pre-intimpine.
Istoria, "huruind cu rotile ei grele", nu a fost mai putin ingaduitoare nici cu cei care, aparent, au cirmuit-o. Leo, adversarul din tinerete al lui Babis, socotit "mintea cea mai stralucita a intelectualilor de stinga", se aseaza el insusi (alaturi de Babis, Mita, Vasi si Sara) in galeria celor infrinti: "si tocmai el, care parea sa cunoasca atit de bine istoria, lipsea in aceasta istorie. Cinismul sau sugubat ascundea un fanatism pe care inteligenta il preschimba intr-o continua ironie si razbunindu-se mereu pe realitatea contrara, dispretuind acum totul cu o trufasa deriziune". Este evident, astfel, ca prima tema a Caderii in lume este tema istoriei, in varianta ei de istorie apocrifa, singura pe care martorii postumi o pot reconstitui, pentru ca intelege Babis al doilea - "Istoria nu se scrie niciodata cum o stim noi.
Ca si cum ea ar li harazita unei lumi care nu exista si nu va exista niciodata." Acesta este si locul in care romanul lui Constantin Ţoiu se desparte (benefic) de o orientare majora a prozei postbelice care trateaza aceeasi tema a istoriei (recente) cu convingerea ca restituie un adevar imuabil si o fata asa-zicind obiectiva a ei. Caderea, insa, renoveaza nu numai tema, ci si tehnica evocarii trecutului ce, departe de a miza pe simpla alternanta de planuri (din nou, un loc comun al epicii contemporane), utilizeaza o strategie de confruntare/colationare a versiunilor individuale, culese ele insele in momente diferite de catre Babis, creind un efect special, de timp mutant, viu si dens, nu atit reversibil, cit volumetric: "si iarasi m-am minunat de puterea inchipuirii mele jucindu-se cu timpul, mutindu-l incoace si incolo", remarca Babis. Prima tema a romanului o contine, in mare masura, pe cea de a doua: tema fictiunii (a cartii), dupa cum, la fel de indreptatit, s-ar putea vorbi de existenta unei singure teme, cea a istoriei, exploatata cu multa subtilitate in cele doua acceptiuni majore ale sale: istoria ca succesiune de evenimente din trecut si istoria ca naratiune despre trecut. Mai toate personajele romanului se indeletnicesc cu scrisul: Ghita Negotei e autorul mai multor carti de etnologie, Sara/ Sanda Fuiorescu a fost ziarista, Leo este o "foca enorma esuata pe tarimul unei masini de scris", lui Babis intiiul i se spunea "gura de aur".
Aceeasi tendinta de a se masura cu istoria prin intermediul cuvintului le este comuna. Dar numele care-i cuprinde pe toti este cel pe care Leo i-l daruieste Iui Babis al doilea, Autorul prin excelenta (pentru ca el este "martor nechemat de nimeni, de nici un tribunal, decit de Timp", prezervindu-si astfel, prin neparticipare, libertatea si "gratuitatea", insa plina semantic, a discursului sau): Alberich, piticul vrajitor si nevazut din Cintecul Nibelungilor. El, care n-a trait istoria si n-a trecut prin marile sale seisme, recompu-nind si descifrind destinele eroilor sai, se contamineaza de stralucirea acestora si, ocultat de propriile sale cuvinte in care se intrupeaza vietile celorlalti, el este, nu mai putin (chiar daca in mod tainic, nevazut de nimeni), Eroul, pentru ca "Alberich poate fi si Sigfried, daca vrea, si cind vrea, lui ii sta in putere orice".
In pagina de fictiune se vor intilni, astfel, doua utopii: cea pasionala si necrutatoare a actiunii politice care ii subjuga, condanvnindu-i, pe indraznetii fauritori ai istoriei, si utopia Scriitorului care, in "sezonul lucid () al artei senine", incerca sa-i acorde celei dintii (sursa permanenta a fascinatiei sale) "sansa unei vieti traite cu rost, cu inteles".
E de remarcat in aceste sens cum in tesatura extrem de moderna a naratiunii sint intrebuintate motive de factura romantica (o alta particularitate a prozei lui Constantin Ţoiu ) - motivul gemenilor, motivul demonului - care dimpreuna cu capacitatea personajelor de a avea veritabile trairi cosmice dau unui roman ce vorbeste despre raul istoriei o subtila, izbavitoare dimensiune metafizica.
In universul prozei lui Constantin Ţoiu , Caderea in lume, al cincilea roman (dupa Moartea in padure, 1965; Galeria cu vita salbatica, 1976; insotitorul, 1981 si Obligado, 1984), se aseaza, tematic si valoric, alaturi de Galeria (adica in virful ierarhiei), text de altfel citat intr-un fin joc intertextual: intrind prima oara in odaia lui Leo, Babis, observind masina de scris, remarca, "era EA, MASINA DE CUSUT cuvintele, de care vorbea unul si care coase ce pare cu neputinta de cusut, ce pare ca se leaga, dar nu se leaga".
Or, cel care vorbea de o "harnica Masina de cusut ce incearca sa lege ceea ce poate ca nici nu e prea de legat" este Constantin Ţoiu
In Galeria. Trimiteri culturale multiple sint prezente, de fapt, in roman: nu o data personajele isi comenteaza lecturile, invoca autorii preferati sau chiar fac lecturi cu voce tare. inca o data, astfel, inteligenta si rafinamentul constructiei romanesti isi gasesc un argument in plus. De altfel, in totul (constructie, problematica, frumusetea scriiturii), Caderea in lume este unul dintre romanele de prim rang ale prozei romanesti postbelice.
