| Bunavestire (fragment) "Si asta?! A, asta e unchiul Mihai, Mihi-bacsi fratele mamei, cel mare a fost in America ti-am povestit despre el. Abia l-am cunoscut, abia de-l mai tin minte, a murit imediat dupa terminarea razboiului, prin '47 ba nu, cred ca prin '45 - '46 Trebuie s-o intreb pe mamica. Grabei dadu o pagina, inca una ea, mereu cu mana ei subtire pe umarul lui, ii sporovaia la ureche. in sangele ei, tot mai stins, tot mai amuzat, galopa inca trapasul ei scump. Se insera incei, oh, foarte incet, doar jos de tot, jos de tot sus, sus, pe sus, pluteau norii stravezii, de-un colorit insuportabil, ecuatorial. |
| Era ora la care zeii zeii nemuritori ieseau sa se plimbe in saretele lor, trase de caii lor musculosi, ce asudau magnific in hamuri in hamurile subtiri, batute in argint si nichel in platina. Peste nori stridenti, colorati strident, ca un evantai colosal din fildes subtire, transparent, cu miniaturi din secolul XV cu saretele lor gonind printre statui de marmora, fara un brat, fara o coapsa, ei, cei dispretuiti de muritorii atotstiutori, atei, suspect de siguri pe ei ei, cei dispretuiti de viii care misunau pe jos, apatici, in febrilitatea lor, lipsiti de religiozitate vidati, goliti de religiozitate, tampi inteligenti si tampi zeii, frumosi in ghetoul lor, in pa-ganismul lor, ficsi, nemiscati ca stelele, in aparenta lor, din politete luand infatisarea zeilor, a supraoamenilor acum, cand pe cer se rescria istoria scurta a lumii, cand atatea batalii navale si aeriene se duceau, concomitent, printre norii strident colorati, cand atatea cavalerii, cavalcade coborau spre asfintit, cand insusi Sextus Aemilianus cand fiecare dintre noi se reflecta acolo sus si mai sus sau putin mai jos de foarte sus de inalt in doua trei copii cand unul din ei, poate, nemuritor (din simpla obisnuinta) se reflecta, o clipa, in trotuarul de dinaintea pasilor nostri nehotarati cand vreunul dintre supraoamenii aceia se apleaca, o secunda, intrigat de mana Leliei, subtire si alba, rezemata de-o eternitate pe umarul celui al carui cap, ceafa, nu se vede pentru ca ei au inca ochi buni si in infra-secunda care, in care e toata durata noastra, in infra-secunda care e istoria vietii pe planeta ei pot deosebi luciul de marmora al mainii ei al mainii ei, in dupa-amiaza aceea cand, satula de amor, adormise in fata logodnicului ei ce-o vizita pe care il regasise la trezirea din somnul abrupt, total, la picioarele ei, zambind amabil, rasfoind albumele cu filele groase de carton poate mai-mult-ca-sigur, cum se spune in provincie, ca unul din acei supraoameni, roscat sau negru, cu sprancenele groase, negre, impreunate, se apleaca (s-a aplecat sau se va timpurile, aici, sunt o goala formalitate, un fel de birocratie) peste balustrada sa de nori, invidios, de-o invidie puerila, ce canta priveste curios, de-o curiozitate goala, imbecila, in fila de album, peste pozele acelea care si rade, rade total neplacut, neinstruit, asa un ha-ha-ha! si inca o data, vulgar: - Ha-ha-ho-ho-ha-ha ! si-apoi plescaie din buze si din limba, ca golanii, sambata dupa-amiaza in jurul cinematografelor de cartier, scuipand plictisiti, pe sanii vreunei Claudia sau Sophia sau Gina sau Raquel. Oh, zeii, supraoameni iubesc provincia si isi piloteaza ades cvadrigele lor peste strazile ei pestilentiale peste oamenii ei naivi, puternici cu rasul lor bland, cu rasul lor bland cum spunea domnul, raposatul domn Henri Beyle: - La Paris nu e exclus sa intalnesti oameni eleganti; dar in provincie ai sa intalnesti caractere! sau: asa ceva, like something si zeii, supraoamenii, ei insisi aspirau sa ajunga caractere sau indivizi eleganti, dracu' mai stie! in provincia lor, hipercelesta cu alei de pietris, cu statuetele lor ciuntite care reprezentau vreun triton, vreun pestisor vreun Bachus marunt si burtos, c-un zambet amabil, insidios, si deodata, ce stupoare, unul ii scuipa lui Grobei, drept pe pagina. Stupoare! Si pagina, fila aceea de carton ii sari din mana si el se balbai o clipa, teribil de jenat exact cu acelasi facies pe care-l avusese cand era mititel si se urina pe ei, intr-o societate de doamne elegante. Cu toatele il privira, intrigate de expresia lui ciudata un fel de hieratism, un fel de nauceala celesta antica, veritabil-antica, suta-la-suta! Abia dupa un timp, dupa hat, cateva minute, se dezlega si enigma acelei expresii stupide si iluminate: un marunt paraias ce susura pe langa covorul greoi, persian. Si un cor de rasete, o veselie absolut olimpica Grobei, distrat, dadu cateva file, doua, inapoi. Lelia ramase un timp (mereu cu mana alba pe umarul lui) pierduta, apatica. Cu privirea ei superb-somnoroasa, undeva, intr-un punct, plina de ganduri posibile, plina de cuvinte pe jumatate formulate, cuvinte, fraze, prea lenese ca sa se nasca pana la sfarsit un fel de muzica, un fel al ei de a visa pe care, normal, nu i-l putea imputa nimeni, pentru care putea fi invidiata eventual eventual - La ce te uiti? il intreba ea, apoi, vazand - simtind mai bine zis - ca el se uita la aceeasi fotografie de cateva minute. Un tinerel inalt, slab, in uniforma de militar in termen, cu un fel de zambet jumatate tamp, jumatate voalat. Era o poza de amator, de ultra-amator, una din acelea care, prost cadrate sau prost developate, expuse prost etcetera, devin, dupa lunga vreme, pentru un cunoscator, o sursa de-un farmec incert. Un farmec de-o clipa, doua. Real. - Aha, isi raspunse ea insasi, inabusindu-si un oftat, din politete fata de logodnicul ei neprefacandu-se prea mult (un cascat, ca si cuvintele ce-i zumzaiau prin creier, doar pe jumatate, pe sfert), aha te-ai intors la Mihi-bacsi o poza proasta, si-a facut-o el insusi - Cati ani putea sa aiba aici? - Stiu eu, spuse ea, plictisi..du-se, s-o intrebam pe mamica era, in orice caz, inainte de a intra la scoala de ofiteri cred ca prin '24, '25 era tipul ratatului, sarmanul Mihi-bacsi; sa faci scoala de ofiteri la cativa ani de la terminarea razboiului. Total lipsit de instinct. Grobei privea cu atentie fotografia; trase lumina (o veieuza cu abajourul de hartie pergamentata, arsa intr-un loc) mai aproape si Lelia il ajuta, descurcand firul. - Ce-i aici, in spate? intreba el, incercand sa descifreze un colt al pozei, inecat intr-un alb cetos, din pricina proastei developari. - Cred ca e un cotet sau parca, e aripa unei masini. Aha, da-da, isi aminti Lelia, era un Ford vechi, printre primele din Baia Mare, unde locuia pe atunci, bunicul intr-o zi, Mihi-bacsi a venit cu rabla asta acasa, de la Cluj era deja inscris la Drept - Un tip pitoresc! spuse si Grobei, continuand sa priveasca poza. Din pura plictiseala, stia deja albumul pe de rost. Privirea lui, insa, prinsese o anume fixitate. Asa cum au fetele in penumbra, cand nu se aprind plafonierele, cand se descopera clar-obscurul. - Sa te inscrii la scoala de ofiteri, continua el, dupa ce-ai facut un an la. Drept" |
