BLINDAJUL FINAL - Versuri de Angela Marinescu, publicate in 1981, la Editura Albatros din Bucuresti.
Pentru Angela Marinescu , fervoarea destrucjiei reprezinta o experienta totala, devoratoare, rapace, traita pe un plan de intensitate rece, calculata, in care vointa atinge paroxismul nevrozei, unind firele, indeobste divergente, ale instinctelor si cerebralitatii.
Punctul de confluenta il reprezinta erotica, subiect obsesiv al majoritatii poemelor.
"Miinile cu care iubesc - noteaza poeta -
sint miini de calau sau chirurg.
cu ele ridic un imn distrugerii.
pacatul altoit pe sfisietoarea minciuna.
sint miini pe care le transform
in instrumente de precizie maxima.
miinile de pe creier." |
Esentiale sint, in aceste versuri atroce, dure, cizelate pina la efectul de insuportabil, frecventa extatica a corporalitatii si antifeminismul programatic al voluptatii. Poeta exalta "putinta de a deveni tu insati/ izbindu-te cu fata de piatra cenusie", frenezia lucida a disperarii si ritualul cotidian de "sinucidere" prin cuvint. Versul are, in aceasta perceptie a esentelor negre, un rol determinant, desavirsind extaza pe care fiinta precara nu are cum s-o atinga altfel, "ma retrag in infern. - anunta un poem - in infernul/ propriilor mele cuvinte./ aici, in ultima dintre aventurile posibile/ pe care Ic mai pot suporta/ tara sa destram, fara sa rup, lara sa urlu./dar subminez fiecare inlatisare/ fiecare masca, fiece umbra./ ma joc, sinucigindu-ma."
Ca, mai tirziu, la Marta Petreu (Poeme nerusinate), sau - intr-un registru mai inalt - la Magda Cameci (Haosmos), poezia are, aici, rolul de a submina iluzia confortului existential, de a proiecta fiinta in neliniste, inlr-o zona a combustiilor nedramuite, unde psihologicul nu mai actioneaza. De fapt, depsihologizarea existentialului e programatica la Angela Marinescu , adepta unei "energii" a-morale, impermeabile la chemarile comunului, "energie, nu sentiment sau ratiune" - anunta unul din primele poeme ale volumului, pentru ca, doar peste citeva pagini, fluxul existential sa fie identificat cu puterea de a inainta in malign, lasind orgolios in urma binele: "Ma strecor pe furis, stridenta mea este aceea a preciziei./se cunoaste ce pot sa fac./pina unde pot merge./ in rau. pina la radacina raului, pina dincolo de rau./ zguduindu-mi fiinta, zguduind sfintenia compacta."
Prima consecinta, sub aspect comportamental, o reprezinta abolirea tuturor conventiilor, convenientelor, elanul nietzschean al sfidarii transcendentei. "Cerul este strigatul ce trebuie sfisiaf - scrie poeta -; in alt loc, destructia e identificata cu frenezia de a trece de tot ceea ce e organic, inspre hora extatica a artificialitatilor provocate: "in pragul fortei se destrama zidul simturilor/ singele se incolaceste jos, spiridus cald./ sarpe negru, bezna de secole./ zimbetul copilului il vad izbind cuiburile inalte./ cind muribundul nu mai poate horeai, nici visa/ cuvintele isi insinueaza miturile inguste: singe si par cu zgircenie./ atunci, tot ceea ce este artificial,/ izbucneste." Sfidarea a tot ceea ce reprezinta abstractiune reconfortanta pentru om are drept consecinta umplerea cinica, nervoasa a poeziei cu materie, umilirea continua, prin maculare, a "iluziei inalte" - ultima, de altfel - pe care o poate intretine scrisul.
"Materie, umbra deasa, te indes in vers." - noteaza poeta -, pentru a vorbi ulterior de singura furie nobila care mai exista, si anume furia prabusirii in concret. Undeva, intr-un alt vers, intilnim "singele neantului" (sintagma unica in poezia romaneasca, sosita, poate, dinspre Trakl sau Gottfried Benn). "Euforia neagra" a Angela Marinescu reprezinta, de fapt, dansul bezmetic al materiei suprasaturate de culoarea destrucjiei, a cenusii si a mortii. Virtejul negru absoarbe, frenetic, tot ceea ce exista; motivul va fi reluat ulterior, nu din mimetism, ci din ratiunile unei rigori logice, inflexibile, de catre Aurel Pantea (Negru pe negru). O alta consecinta e insingurarea. La Angela Marinescu , ea vine din orgoliu, prin exacerbare, senini ficind atingerea unei intensitati existentiale insuportabile, accesibile doar celor puternici.
De altfel, obsesia "puterii" traverseaza intregul volum, repre-zcntind oarecum axul intregului sistem. Maleria e, in acest sens, puterea sublimului de a se umili pe sine, din ratiuni cu totul altele decil cele clasic crestine, din recuzita carora poeta preia, totusi, intelesul ascetic al vietii ca biciuire de sine, ca autoflagelare pentru atingerea unui prag al concentrarii metafizice in care umanul nu mai poate tulbura dansul crepuscular al materiei intrate in autodestructie:
"Nu-ti dori miscarea.
tot ce e miscare
inseamna stare pe loc.
inseamna neputinta.
tipatul doare in nemiscare.
extazul este impietrit.
soarele arde.
fluturi grei se zbat ranindu-si radacinile.
numai radacinile.
numai rana, fara suferinta.
sint stele pe care le cunosc, muzica spatiului.
sint sunete ce ma elibereaza,
sint spasme de o precizie metafizica.
nimic nu le poate opri. sint flacari ce nu ard." |
Se cuvine precizat, in final, ca metafizica materiei intrate in autodestructie coboara - ca motiv cultural - din mitologia manierismului saturnian si din aceea a maestrilor alchimici, Angela Marinescu situindu-se in aceasta descendenta si prin insistenta simbolica a postularii solaritatii ca astru tutelar al concretului intrat in frenetica dezagregare.
