Biografie Marin Sorescu referat





Poezia lui Marin Sorescu, aproape totdeauna o anumita retinere "constructiva" (cum spune autorul insusi, in dedicatia pe volumul selectiv intitulat Drumul), care se explica - acum imi dau seama mai bine - prin anti-lirismul funciar al acestui gen de discurs pe care l-am numit parodic. "Parodiind mai intai obiecte literare (opere, autori) in Singur printre poeti (1964), Marin Sorescu a trecut imediat, prin Poeme (1965) la parodierea realitatii, intelegand prin aceasta motive, idei, topoi, stari, formule poetice de larga circulatie, devenite stereotipii literare si existentiale; cu o perspectiva anti-lirica, specifica unei lumi rasturnate (mondo alia rovescia) se poate schimba structurarea discursului poetic. in La lilieci, viziunea organica reala, specifica unei anumite zone lingvistice din Oltenia, se poate prezenta ca expresia unui univers fictiv. Poetul nu mai intervine cu o viziune a sa caricata, ci descopera si individualizeaza un model semiotic autentic pe care-l inregistreaza aparent pasiv precum un culegator de folclor; prin aceasta da substanta propriei perspective parodice, care, in absenta unui model real, poate parea de extractie artificiala" (Eseu despre textul poetic, II, 1986, p. 234). Am insistat ca "instalat intr-o asemenea modalitate, poetul isi croieste un stil, stilul sorescian. Acest stil presupune, dincolo de tiparele formale, o viziune filosofica asupra existentei. Stilul sorescian e un mod ironic de a vedea lumea, dar si o cale de corectare a ei. Prisma hilara sub care rasfrangi viata poate contine si un impuls de vivificare a acesteia. Toata filosofia poeziei lui Marin Sorescu consta in unghiul burlesc de evaluare a tot ce este mai grav (Poezie si generatie, Eminescu, 1975, p. 37).


Persiflarea, ironia, burlescul, bascalia, despre care s-a vorbit enorm, pareau fortate; erau considerate niste mimetisme neaglutinate, dupa un Prevert sau un Queneau, si aceasta dificultate de asimilare a fost motivata mai ales prin lipsa frapanta a unei traditii anti-lirice serioase; s-a amintit de Anton Pann si Toparceanu, dar si acesti precursori simulau antilirismul, discursul lor ironic fiind un efect invers al preaplinului liric.
Toparceanu este mai degraba un poet auto-persiflant, al carui discurs creste dintr-un exces de liricitate ce se autocenzureaza in act, pe cand Anton Pann e singurul care se inscrie in filonul textualizant, acela al poeziei orale autoreferentiale la care adera si metoda lirica a lui Sorescu din seria La lilieci, cum vom incerca sa demonstram. Au mai fost numiti Caragiale si lonescu, priza comica la real a celui dintai si absurdul de limbaj al celui de-al doilea sunt reperabile la modul general, ca modalitati de expresie specifice muntenilor, care se afla totdeauna in avangarda. Marin Sorescu este - la aparitia lui, intr-un peisaj labisian, hiperliric - un post-avangardist care se opune constient discursului poetic contemporan; el scrie, de fapt, anti-poeme, asa cum Urmuz isi propusese sa scrie in mod programatic anti-proze si nu este deloc exagerat sa-l consideram pe autorul Fuchsiadei un precursor posibil, daca avem in vedere "actiunea" continua de deliricizare si de deretorizare a discursului traditional, pe care o exercita Sorescu in mod deliberai, surd la carteala criticii, neobisnuita cu o asemenea noutate si suspectandu-l pe poet de lipsa de autenticitate. Receptarea initiala a "poemelor" soresciene ca inautentice se datoreaza formulei lor inedite; la modul lucid, fara "inspiratie", sunt identificate si decupate niste mesaje semantice noi, ramase oarecum ascunse intre pliurile giganticei intertextualitati cultural / existentiale, pentru a fi reactualizate surprinzator intr-un discurs anti-liric, intentionalitatea poetica a demersului sorescian vizeaza un proces radical de epurare si "simplificare" a limbajului ce se deretoricizeaza in act prin operatii concret de des-"liricizare". Marcile retorice traditionale sunt retrase din discurs, pe masura ce acesta se deruleaza, orice conotatie posibila fiind cu deliberare respinsa prin punerea in evidenta a mesajului nud, "prozaicizat" la maximum, curatat si plivit de valente simbolice, in asa fel ca, in receptare, sa nu incapa nici o ambiguizare. (Daca se poate admite o doza de ambiguitate, aceasta este efectul deschiderii hermeneutice pe care textul / poemul, odata constituit, il induce la lectura). Orizontul de asteptare al lectorului nu era pregatit pentru o astfel de radicalizare si reactia sa prima este una de surpriza, de descumpanire totala in fata "directetii" unui poem ca aceasta, intitulat "Matinala": "Ne spalam cu clabucul tau, soare, / Sapunul nostru fundamental, / Pus la indemana / Pe polita cerului. / intindem mereu bratele spre tine / Si ne frecam bine cu lumina, / De ne dor oasele de-atata fericire. / O, ce veselie / E pe pamant dimineata! / Ca intr-un spalator de internat, / Cand copiii iau apa in gura / Si se stropesc unii pe altii. // Deocamdata nu stim de unde sa luam / Si cele mai bune prosoape - / Si ne stergem pe fata cu moarte."

Memoria lectorului nu are, in general, decat un reper abstract in legatura cu sugestiile si asociatiile posibile, provocate prin activitatea in actul poetic al unui topos atat de solemn, cum este soarele. De-solemnizarea si de-sacralizarea acestuia prin transformarea brusca intr-un obiect de uz casnic, sub ochii nostri mirati, in afara oricarei alchimii hermetice (apar aici termeni comuni: "clabuc", "sapun", "polita", "spalator", "internat", "prosoape"), induc o stare de perplexitate. Ni se pare ca s-a comis un sacrilegiu ireparabil in ordinea raporturilor de sacralitate, stabilite printr-o indelunga traditie si consacrare prin mutualitate ontologica. Pe un ton impersonal si egal sunt derulate cateva enunturi de o "banalitate" exasperanta; vreau sa spun ca acestea n-ar comunica nimic daca n-ar avea loc instantaneu un proces de trans-mutatie, de trans-substantiere a elementelor banale, proces mediat in discurs prin doua versuri esentiale ("Si ne frecam bine cu lumina"; "Si ne stergem pe fata cu moarte") ce muta accentul valorizarii pe aspectul tragic, parabolic al existentei; tot ce traiesti in experienta cotidiana se reduce la ceva derizoriu, la cateva acte stereotipe ce pot fi transmise direct intr-o expresie sobra, la fel de stereotipica ca si mecanicitatea actelor comise, dar deodata, din intamplare, intervine o deviere in alta expresie, neprogramata si frusta, deviere semnificanta ce preia initiativa textuala si "poemul" polarizeaza in final pe deschiderea infinita creata de cele doua versuri, sau de unul singur, sau de o sintagma, sau de un singur cuvant. Cam in acest mod functioneaza mecanismul poetic sorescian, original pana la a se transforma in propria-i maniera.
Din simplitatea aparenta decurge si o anumita facilitate (semnalata copios de catre critica); nu totdeauna devierile semnificante se produc in favoarea textului, mai pot aparea si rateuri si atunci mecanismul, chiar bine pus la punct, functioneaza in gol, lasand impresia de ceva artificial si prozaic.
Oricum, pana la aparitia primului volum din seria La lilieci (1972), lipsa de autenticitate a formulei persista, chiar daca stilul sorescian se impune. Abia, odata cu "divulgarea" surselor originare, discursul parodic isi capata, asa cum spuneam, o omologare de substanta: cele sase volume, intitulate La lilieci, reprezinta fundamentul (grund-ul) intregii literaturi practicate de Marin Sorescu. Se poate constata ca viziunea soresciana ("viziunea viziunii"), atat in ceea ce priveste continutul cat si formele de expresie, are un punct de pornire originar (satul Bulzesti din Oltenia), o stare lingvistica plasmatica reala (unde se vorbeste asa), de care poetul a fost marcat definitiv, tocmai aceasta "marcare" materiala, concreta, ii confera autenticitatea discursului (in ceea ce priveste diferentierea specifica) si-i permite plonjonul in universalitate (iata si motivarea ca poezia fiului de tarani din Bulzesti a atins receptarea maxima pe mapamond, intre produsele literare autohtone).

in La lilieci, un limbaj specific (sectorial) se autoselecteaza ca etalon, prin reiterarea unei semioze profunde, transformandu-se intr-un discurs diegetic, sau cel putin fiind receptat asa de catre vorbitorii respectivei zone.

Precum in antologia oraselului River de Edgar Lee Masters, o asezare umana oarecare isi manifesta ontos-ul si logos-ul intr-o fervoare exponentiala, nestanjenita de vreun complex; o experienta ontologica profunda se autopovesteste, folosind o expresie diferentiatoare pentru a comunica o viziune existentiala universala. Viziunea aceasta capata contururi ingrosate carnavalesc precum in tablourile lui Breughel cel Batran; expresia este pigmentata in permanenta de striuri vinetii, dezgropand semnele calcinate ale unei arhaicitati canonice: canonicitatea existentei s-a cimentat intr-o langue cu valoarea unui sistem semiotic a carei expresie nu mai poate fi schimbata. E vorba de un pattern lingvistic ce incorporeaza ceva atat de dens incat se apropie de mijloacele poeziei; se descriu intamplari, figuri, acte, gesturi, esentiale ce au devenit stereotipe. Stereotipia ontologica le scuteste de explicitare; discursul oral le mentine intr-un suspense semantic ce Ie dilata sensurile precum un text poetic foarte concentrat ce te obliga sa meditezi asupra lui.

Acest limbaj incarcat cu expresii fruste, autoforjandu-se treptat prin permanenta intrebuintare cotidiana, a sfarsit prin a deveni o forma de discurs omologat; toate idiomatismele, formele dialectale si arhaismele sunt revigorate prin angajarea lor noua in actul discursiv. Acest discursiv (receptat ca atare) apartine locuitorilor din Bulzesti, ca un spatiu semiotic dat, asa cum in Amintiri din copilarie individualizeaza pe megiesii lui Creanga din Humulesti, iar in Moromete, pe consatenii Iui Marin Preda din Silistea-Gumesti. Discursul bulzestean isi selecteaza un ton diegetic (se povestesc si se descriu numai acele evenimente care au marcat obstea si au fost inregistrate in memoria colectiva, ramanand conservate in ea nu atat pentru continutul lor ci, in primul rand, pentru expresia in care s-au pastrat, pentru acea deviere semnificanta provocata la manifestare datorita perspectivei semiozice apartinand bulzestenilor) si o economie de mijloace recognoscibile oricand: realism pana la gradul zero, cruzimea nuda a spunerii, decortificarea pana la maduva mitica a semnului lingvistic, desacralizarea si parodierea. Nuanta vinetie din tablourile grotesti ale lui Breughel cel Batran se instaureaza asupra peisajului bulzestean si intregul cadru se tensioneaza negativ; vreau sa sugerez cu acest atribut ca a disparut definitiv acea stare aurorala, "idilica", asociata lumii samanatoriste de obicei, si ca viziunea statica s-a radicalizat, transferandu-si un statut tipator neoexpresionist. Daca satul lui Creanga se trezeste auroral la viata (odata cu cantarul pupezei), daca cel al lui Marin Preda isi contempla vangoghian amiaza (cand seceratorii incearca sa se sustraga parjolitoarei arsite expresioniste), satul lui Marin Preda este negru, tombal, si nu intamplator poetul atrage atentia ca "Lilieci nu e numele satului meu, cum s-a crezut. Cimitirul e inconjurat cu un gard de lilieci. Locul acesta de verdeata mi s-a parut simbolic, in multe sensuri. Moartea de aici pastreaza o spiritualitate pe care m-am simtit dator s-o semnalez " (s.ns. -M.M.). Perspectiva liminara apartine procesului textualizant la modul literal: "la inceput a fost un blestem: vedea-te-as la lilieci!". Verdeata cimitirului este exaltata vital de mirosul ambiguu al liliacului. Dincolo de aceasta, sintagma "la lilieci", insa, la alt nivel de deviere semnificanta, ar putea sa sugereze un sens terifiant, legat de acel animal fantastic necrofor (liliacul) ce insoteste aparitia nocturna a vampirilor. "Spiritualitatea mortii" despre care vorbeste Marin Sorescu implica si acest aspect intunecat, tragic, desi episoadele mai mult sau mai putin emblematice, resuscitate in text, au o tenta optimizanta derivata dintr-o conceptie de viata taraneasca. Prin "liliecizare", adica prin confruntarea unidirectionala cu moartea, existenta bulzestenilor se muta din simplul discurs cotidian in text, ambiguizandu-si mesajele semantice in functie de schimbarile orizontului de asteptare al receptorului. Ca si la americanul Edgar Lee Masters, in La lilieci, textul monologal conferit fiecarui membru al colectivitatii are rostul de a exorciza moartea: e in act un proces de resuscitare a unei intregi lumi, prin retinerea in prezentul rostirii a ceea ce aceasta are mai specific. Discursul acesta arid, extrem de dur, derulandu-se monoton, reactualizeaza existenta si-i potenteaza devenirea pana la o obliga sa functioneze stereotip, in conformitate cu structurile semiotice pe care si le-a construit intr-o indelungata diacronicitate autoreferentiala. Nu poeme, ci inscriptii-didascalice vorbite, individualizand pregnant pe fiecare din actantii "reali" ai acestui concert colectiv, compus din insumarea unor manifestari diegetice. Odata fixat tonul diegezei, moartea vorbitoare bulzesteana macina neobosita si pe masura ce-si sporeste productia de cuvinte, efectul este cu atat mai puternic. (Nu intamplator, Marin Sorescu a mentinut motoarele in actiune, masina textualizanta fabricand in permanenta material pentru sase volume masive, tiparite la intervale destul de mari: La lilieci, Cartea I, 1972; Cartea a Ii-a, 1977; Cartea a Hl-a, 1980; Cartea a IV-a, 1988; Cartea a V-a, 1994; Cartea a Via, 1988).



Avansezi in lectura neutru si pe masura ce avansezi aceasta "neutralitate" dispare, se transforma treptat intr-o aderenta totala; vrei sa continui explorarea unui tinut lingvistic extraordinar, desemiotizat prin aducerea comunicarii la gradul zero. Receptarea evenimentelor s-a incrustat in expresia tonala precum intr-o partitura muzicala. Esti coplesit ca in fata unei simfonii profunde in care toate instrumentele comunica aceeasi impresie si in care toate segmentele sugereaza unitatea intregului. Ceea ce ii confera nota specifica este autenticitatea discursului oral, forjata si reglata continuu prin vorbire, adica prin pronuntie. Toata energia (energeia) autenticitatii decurge din actualizarea in pronuntie a acestui ergon care daca nu ar ramane amorsat, nici nu s-ar comunica: esenta comunicarii se reduce la frustetea olteneasca a unei spuneri ce autorecepteaza la infinit. Vigoarea dialectala se auto-intretine si se inteteste in procesul auto-constientizarii specificitatii date; cei ce vorbesc aceasta "limba" isi invigoreaza propria existenta auto-nutrindu-se din energia actului lingvistic. Altfel spus, bulzestenii rezista si persista in acel loc, ajutati si intariti de propriul lor idiolect: actiunea simultana de semioza si auto-receptare consacra ritualul unei textualizari "spontane", asa cum se intampla in satul lui Creanga si al lui Marin Preda. Emisiunea verbala gratuita impune acel ritm al unui discurs ce se asculta pe sine vorbindu-se si se fabrica ascultandu-le, fara sa mai fie atent la continutul comunicarii. De fapt, prin aceasta nu face altceva decat sa se comunice pe sine ca finalitate, resuscitand vlaga discursului oral prin medierea caruia se obtine si resuscitarea realului. Actul textualizarii se implineste deja de doua ori: odata prin abolirea realului ("la lilieci" inseamna chiar transsubstantierea prin moarte) si apoi transferul, "legarea" fizica in textul vorbit.

Revenind asupra poeziei anterioare publicarii ciclului bulzestean, acum e mai usor de constatat ca Marin Sorescu isi "inventeaza" un stil nu tocmai original, intrucat poetul prelucreaza deja un discurs oral pre-existent ce-l domina. Stilul sorescian - despre care am vorbit inainte de aparitia primului volum "lilieci-zant" - avea un punct de plecare deci in vorbirea bulzesteana, considerata o forma de expresie autarhica, ajunsa la auto-reflexivitate, ca si in cazul lui Creanga si Marin Preda. Dupa debutul sau editorial cu texte parodice - ceea ce indica o cautare asidua a unui ton personal - Marin Sorescu are intuitia fericita de a incerca prin Poeme transgresarea intr-o maniera personala a idiolectului local; cand aceasta performanta nu-i reuseste - caci nu toate textele se nimeresc - este evidenta artificialitatea discursului sau atat de "insolit". Oricum, sobrietatea si directetea colocviala ii vin din acest grund matricial. Abia, publicand La lilieci, ne dam seama ca poetul a fost tot timpul marcat profund de "complexul" bulzestean, precum Preda de cel morometian. in La lilieci totul apare natural: viziunea caricata, colocvialitatea, denudarea expresiei esentializata prin dezghiocarea pana la os a vorbirii. Desigur ca daca ar fi debutat cu aceste texte, ar fi aparut mari semne de intrebare in legatura cu "originalitatea" poetului. Publicarea acestora dupa ce stilul sorescian fusese oarecum omologat ii confera substanta - cum am mai spus - dar, in acelasi timp, ni se ofera ocazia sa identificam cauza lipsei autenticitatii. (Trebuie sa deschid o paranteza aici: efectiv, tocmai autenticitatea discursului i-a fost imputata in receptare, desi poate chiar inautenticitatea organica l-a ferit pe poet de provincialismul liricoid). in intreaga sa opera, Marin Sorescu transfera un model sectorial (specific "topografiei" din Bulzesti) la o arie largita, universalizandu-. Acest transfer de viziune si limbaj nu gaseste totdeauna forma cea mai potrivita, intrucat atat viziunea in "negru" cat si limbajul sunt conexate ariei bulzestene, ai carei actanti se prezinta autentici fara sa mai fie necesara acea "sfortare" artificiala, vizibila in textele "personale" soresciene. Altfel, textele din La lilieci parca nici nu-i apartin; ele "apartin" colectiv locuitorilor comunei Bulzesti, care vorbesc acel discurs sau sunt vorbiti de acesta involuntar. Totusi, ele ii pot apartine in masura in care poetul, ca si Creanga, a avut organ auditiv sa le inregistreze si a ramas aderent la spatiul matricial
Distantarea de ton si lipsa de organicitatc intre discursul prim sorescian si materia din La lilieci creeaza o adevarata discrepanta; in La lilieci, discursul se vorbeste singur, odata declansat mecanismul oralitatii, cu cea mai mare naturalete, pe cand discursul prim sorescian este unul crispat, la limita inautenticitatii. in fapt, poezia lui Marin Sorescu lasa mereu aceasta impresie de crispare, de absenta a tonului potrivit, tocmai fiindca este "scrisa", personalizata in alt gen de scriitura. Dincoace, se manifesta impersonalitatea instantei orale ce si-a semiotizat perfect posibilitatile interne de producere a discursului. Dincolo de toate acestea, Marin Sorescu este un mare creator si analiza noastra nu face decat sa confirme acest postulat.

Volume:

Singur printre poeti (1964);
Poeme (1965);
Moartea ceasului (1966);
Unde fugim de-acasa? (1967);
Tineretea lui Don Quijote (1968);
Tusiti (1970);
O aripa si-un picior (1970);
Unghi (volum antologic, 1970);
Suflete, bun la toate (1972);
La lilieci, volumul I (1973);
Astfel (1973);
Descantoteca (1976);
Poeme (col. "Cele mai frumoase poezii", 1976);
La lilieci, volumul II (1977);
Sarbatori itinerante (1978);
Ceramica (volum antologic, 1979);
La lilieci, volumul III (1980);
Fantani in mare (1982);
Drumul (antologie BPT, editura "Minerva", 1983);
La lilieci (antologie a primelor trei volume, 1987);
Apa vie, apa moarta (1987);
La lilieci, carte a IV-a, 1988);
Ecuatorul si polii (1989);
Poezii, volumul I, editie definitiva (1991);
Poezii alese de cenzura (1991);
Poezii, volumul II, editie definitiva (1993);
Traversarea (1994);
La lilieci, cartea a V-a (1994);
Poezii (volum antologic, 1995)












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani