BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA -
Roman de Petre Salcudeanu, aparui la Editura Cartea Romaneasca, 1980.
Romanul, a carui redactare incepe in 1957, trecut prin numeroase variante ("Uneori, sute de pagini erau reduse la doar citeva"), ajunge la forma finala dupa o elaborare neobisnuit de lunga, adica dupa "douazeci de ani de meditatie si scris" (interviu acordat lui George Arion, "Flacara, nr. 44, 1983, reprodus in Romanul romanesc in interviuri. 111, partea I, Bucuresti, 1988). Folosind elemente autobiografice, Petre Sălcudeanu marturiseste ca n-a scris romanul cu intentia de a-l publica, "ci dintr-o necesitate interioara care m-a apasat ani de zile ca un blestem".
In manuscris, cartea este citita de D. R, Popescu, ce il incurajeaza pe scriitor sa o tipareasca, incredintata lui Marin Preda (un alt cititor entuziast), Biblioteca apare, dupa o aminare de citiva ani (bine chibzuita de Preda, considera autorul), la Editura Cartea Romaneasca (interviu acordat Taniei Radu, "Flacara", nr, 31, 1981, reprodus in Romanul romanesc in interviuri).
Romanul, valorificind spatiul - frecvent intilnit in literatura secolului XX - al sanatoriului, se deschide prin trimiteri explicite la cea mai reprezentativa carte a "seriei": Muntele magic de Thomas Mann. Totusi, ex-ceptind primele pagini, in care Petre Curta, personajul principal, intrat in sanatoriu, face inevitabile - pentru un scriitor - comparatii cu Muntele magic, Biblioteca nu este o replica livresca la Thomas Mann. Sanatoriul "cu destinatie speciala" in care ajunge Petre Curta, "ziarist si scriitor in devenire", este un lopos politizat, situai - temporal - in anii '. Aici sint gazduiti, cu putine exceptii (Buzangiu, un om simplu, ce se indeletniceste, pe cont propriu, cu cresterea porcilor, Ghideon Ghino-lea, preot greco-catolic, ascuns sub o identitate falsa, si Baciu, turnatorul oficial al casei de sanatate), doar fostii membri de virf ai partidului comunist. Fiind scriitor (un ins ce, se presupune, va supravietui prin literatura sa momentului), Curta este investit de locatarii sanatoriului, preocupati sa-si aranjeze o buna imagine postuma, cu roiul de duhovnic. Explicatia oferita de Baciu, prunul confident, exprima motivatia generala: "Din clipa in care am auzit cu ce va ocupati, mi-am zis ca numai dumneavoastra va pot povesti, numai dumneavoastra aveti dreptul sa ma ascultati.
Nu dreptul, datoria sa spuneti si altora ce-ati auzit de la nune, si daca nu veti spune". Este un rol pe care Petre Curta, fascinat, si-l asuma cu ineintare, dar si cu sentimentul unui necesar sacrificiu: "in fata mortii, oamenii vor sa-si joace propria lor viata, si eu sint cutia nulei in care fiecare isi varsa aurul si reziduurile. Toate astea imi pot fi de folos, cindva, deocamdata pur si simplu ma dezechilibreaza, imi maninca iinistea de care boala mea ar avea nevoie".
Prima parte a romanului, in care intriga e orientata in asa fel incit sa creeze, permanent, pretexte pentru destainuiri (nu intotdeauna verosimil motivate), se realizeaza dintr-o inlantuire a biografiilor inregistrate de Petre Curta, construite, mai toate, dupa aceeasi reteta, ce dozeaza, in cantitati variabile, eroismul si abjectia. Comunisti devotati regimului, inzestrati cu mare putere de sacrificiu, eroii ajung sa comita acte reprobabile (crime, incendii, delatiuni etc), scuzate, insa, prin maretia cauzei. Ei insisi pastreaza prea putin (cel mai adesea deloc) sentimentul vreunei culpe; dezvaluirile lor degaja mai degraba spaima ca ar putea fi considerati neloiali regimului: "Oamenii acestia, care infruntasera nu o data moartea in conditide vitrege ale reactiunii, (ara teama si cu o devotiune totala, incepeau sa tremure numai la ideea ca cineva se gindea intr-un fel mai putin pozitiv la ei." Prototipul personajelor ramine, asadar, in descendenta literaturii de propaganda a anilor '50, comunistul ascet, iara viata personala, ce - ra-portindu-se la un ideal politic precum la un ere/ religios -- imbina figura monahului (prin fervoarea dusa uneori pina la fanatism) cu cea a osteanului (dirz, curajos si disciplinat), Isaac Landesman prezice, de altfel, victoria universala a comunismului tocmai in virtutea asemanarii sale cu crestinismul. Pe linga tiparul general, sint detectabile in constructia personajelor nu putine clisee, impuse de aceeasi literatura comandata ideologic. Dur si intransigent, comunistul ascunde nebanuite rezerve de gingasie.
Lica Cozmin, spre exemplu, cel mai rigid si, probabil, cel mai important pacient din sanatoriu (activitatea sa s-a deslasurat in imediata apropiere a "tovarasei" Ana Pauker), pentru care nu exista nimic in alara principiilor luptei de clasa, ii povesteste lui Curta cum, inchis de reactiune pe vremea luptei ilegale in celula mortii, suporta cu stoicism bataile si tortura, dar se induioseaza peste masura din pricina unei papadii: "Mi-am intepat o pleoapa, apoi cealalalta, mi-am frecat ochii pina ce am putut aduna pe o cirpa rupta din camasa putina umezeala, si i-am dat Horii lacrimi si floarea a scapat."
Selectia personajelor se face si ea in conformitate cu procentajul oficial de reprezentanta a categoriilor populatiei in aparatul de partid: Stefan Pintica e tinarul activist de la tara, cumsecade si sufletist, evadind periodic din sanatoriu pentru a-si ajuta tovarasii in urgentarea colectivizarii; Costache (fost combatant in Spania), Olariu si Marascu, activisti vechi, din ilegalitate, reprezinta proletariatul; Isaac Iandesman e un subtil intelectual evreu, cita vreme Forgas e fiul unui revolutionar maghiar de anvergura internajionalista (participant la revolutia din Ungaria si la razboiul civil din Rusia) ce isi povatuieste, inainte de moarte, fiul: "Ferdinand, orice s-ar intimpla cu tine, sa nu-ti pierzi increderea in comunism". Nu lipseste din tablou nici activista fiica de mosier, care si-a renegat propria clasa pentru un traseu revolutionar veritabil. Dupa o viata plina de privatiuni (sta in inchisori - unde naste un copil - sapte ani, i se interzice sa se marite cu tatal fiului ei, vechiul revolutionar Costache, acum suspect de tradare etc), Cecilia Craia are parte, inainte de a ajunge in sanatoriu, de un episod, pe cit de apoteotic, pe atit de neverosimil: exclusa, totusi, ca fiica de mosier din partidul "caruia eu ii inchinasem toata averea si viata", este instalata de catre tovarasi intr-o vila la sosea, unde va avea bucuria sa-si revada propriul copil (devenit baiat mare) supravegheat de o bona si hranit - suprema dovada a omeniei partinice - cu lapte de vaca: "in curtea mare, spatioasa, ca un parc, o vaca pastea linistita. Eirau anii de seceta, tovarasii avusesera grija ca pruncul meu sa nu duca lipsa de lapte".
Daca in prima parte a cartii Curta are mai degraba un rol pasiv, de trezorier al povestilor celorlalti si de rezonator al unor actiuni ce reproduc, la scara mica, lupta de clasa din lumea de jos (se fac sedinte de partid, sint completate dosare, se pregatesc excluderi etc), in partea a doua el este, in deplinul sens al cuvantului, protagonist. intre cele doua parti s(;i un interval de timp cu o durata neclara (informatiile narative variaza, doi sau patru ani), perioada in care Curta, dupa ce e dus de securitate la o ancheta, nu mai vorbeste. Episo-dul are, fara indoiala, o investitura simbolica: pentru a transforma in literatura depozitul de viata al carui trezorier este, scriitorul e dator sa strabata un spatiu al izolarii, cu semnificatie de moarte simbolica. Din aceasta recluziune primenitoare, Curta se trezeste in indemnurile sorei Aneofita (o femeie voluntara reprezentind
- in codul transparent al simbolurilor narative
- vointa primara de viata) de a trece la scris.
Din acest moment, Curta incepe redactarea romanului sau, conceput ca o marturie ampla, fidela, ce sa inglobeze - fara interventii confesiunile tovarasilor de suferinta. Scriind, insa, Curta devine - din perspectiva puterii - un dusman activ, el depaseste categoria suspectilor; drept urmare, intr-o zi de Pasti (se mizeaza, din nou, pe simbolistica mortii si invierii), scriitorul e luat de Securitate, torturat si anchetat de un colonel ce se recomanda Civilul.
El este cel care ii dezvaluie Scriitorului stupefianta, teribila masura pe care puterea a adoptal-o in privinta literaturii: lasindu-li-se libertatea de exprimare (fiind chiar incurajate in acest sens), cartilor li se interzice accesul la marele public. Ele vor constitui, in schimb, proprietatea exclusiva (Biblioteca) aparatului represiv, dind anchetatorilor "firele acestei lunu potrivnice". Din purtatori ai unei justitii impartiale, scriitorii sint astfel constrinsi sa devina tortionari: scriitorii, explica Civilul, "au meritul imens - uneori, impotriva vointei si dorintei lor - de a aduce in discutie lucruri pentru care, altfel, noi ar trebui sa pierdem ani intregi si resurse materiale si umane lantas-tice" Dupa aceasta intrevedere (ce constituie, Iara indoiala, momentul de virf al romanului, paginile de veritabila literatura), Curta va gasi, lotusi, resursele interioare de a-si incheia romanul.
Dupa citeva pagini, se incheie si romanul lui Petre Sălcudeanu , dar, din pacate, prin apelul la o solutie narativa facila: Petre Curta pleaca, impreuna cu batrinul Visalion, sa caute floarea vietii. inscriindu-se in proza obsedantului deceniu, dar aparut intr-un moment in care resursele ei par sa fie epuizate, romanul arc parte de un neasteptat succes de public si de o foarte buna (entuziasta) receptare din partea criticii.
In buna masura, explicatia se afla (ca si in cazul romanului lui Marin Preda, Cel mai iubii dintre pamirilerii, aparut in acelasi an) in mentalitatea zilei, nerabdatoare sa primeasca de la literatura cite ceva din adevarurile tabuizate de putere, intre aceste adevaruri ascunse se afla, desigur, si biografiile - cu un coeficient ridicat de senzational - ale membrilor de partid situati in virful piramidei. Chiar daca se declara, programatic si explicit, o carte a adevarului (prezentind, in acest sens, similitudini cu romanele lui A. Buzura), Biblioteca e con-strinsa sa rosteasca doar jumatati (ori sferturi) de adevar si acelea reclamind, pentru protectie, vesminte mincinoase. Prejudiciile sint insemnate nu numai din punct de vedere social, ci si in plan strict literar: pe linga utilizarea (semnalata deja) a cliseelor provenite din subliteratura de propaganda, sint ignorate (din dorinta de a spune mult, senzational si rasunator) unele dintre legile de baza ale compozitiei romanesti: verosimilitatea, necesitatea si polifonia. Din aceste cauze. Biblioteca, care avea sansa (mai cu seama prin paginile din a doua parte) sa fie un mare roman, ramine o carte semnificativa pentru esecul literaturii romane iesita sa infrunte dictatura comunista, facind intotdeauna compromisuri care s-o faca placuta temutului Civil. Comparata adesea cu Cina cea de taina (1984), romanul urmator al autorului, in masura in care amindoua ating o problematica politica delicata, Biblioteca se inrudeste, de fapt, in opera lui S., cu Ochiul si marea (1989).
Filiatia e mai degraba aluziva, ca intr-o sarada propusa cititorului cu simt detectivistic (sa nu uitam ca autorul e consacrat, totusi, de literatura politista pe care a scris-o). Aici sint prezente doua dintre personajele din Biblioteca (Stamate si Ghideon), iar personajul principal, Ionas Aron, un tinar amnezic crescut prin orfelinate, pare sa fie chiar fiul lui Curta, prezent el insusi - fara identitate - in prologul romanului: un bolnav parasind sanatoriul cu caietele sub brat.
