(Studiu de patologie literara)
Darwin ne spune ca multe soiuri de maimute au aplecare spre bautura ceaiului, a cafelei si a spirtoaselor ; "ele sunt in stare, zice el, sa fumeze si tutun cu multa placere, precum insumi am zut. Brehm povesteste ca locuitorii din Africa de miazanoapte prind pavianii cei salbatici, puindu-le la locurile unde se aduna se pline cu bere, de care se imbata. El a zut mai multe maimute in aceasta stare si ne da o descriere foarte hazlie despre purtarea lor si despre grimasele ciudate ce le faceau. A doua zi erau foarte rau dispuse si mahmure, de durere isi tineau capul cu amindoua miinile si infatisau o privire din cele mai duioase. Daca li se oferea bere sau vin, se departau cu dezgust, dar le placea mult zeama de lamiie. O maimuta americana, un ateles, dupa ce se imbatase o data cu rachiu, n-a mai vrut sa-l mai bea si a fost prin urmare, mai cuminte decit multi oameni." (Ch. Darwin, Descendenta omului si selectiunea sexuala, I, 1.)
Va sa zica placerea noastra pentru ameteala artificiala, produsa prin te si preparatele lor, este intemeiata pe o predispozitie stramoseasca, comuna noua cu celelalte rudenii de aproape, cu maimutele, de exemplu, din al caror neam ne coborim.
Nu ne vom mira dar de latirea cea mare a acelui obicei si de feluritele mijloace pentru multumirea lui. Cinepa, macul, vita de vin, tutunul etc, etc. sunt producte ale naturei cu care omul isi nutreste pasiunea lui pentru ameteala.
Exista insa un fel de betie deosebita intre toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arata a fi privilegiul exclusiv al omului in ciuda celorlalte animale : este betia de cuvinte.
Cuvintul, ca si alte mijloace de betie, e pina la un grad oarecare un stimulent al inteligentei. Consumat insa in cantitati prea mari, si mai ales preparat astfel incit sa se prea eterizeze si sa-si piarda cu totul cuprinsul intuitiv al realitatii, el devine un mijloc puternic pentru ametirea inteligentei. Efectele caracteristice ale orcarii betii sunt atunci si efectele lui, cla debilite des fonctions intelectuelles et le penchant a la violence"1, cum ne arata Cabanis in memoarul 8 din Rapports du physique et du moral de l'homme 2.
Simptomele patologice ale ametelei produse prin intrebuintarea nefireasca a cuvintelor ni se infatiseaza treptat dupa intensitatea imbolnavirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivita a vorbelor in are cu spiritul caruia vor sa-i serveasca de imbracaminte. in curind se arata al doilea simptom, in departarea oricarui spirit si in intrebuintarea cuvintelor seci ; atunci tonul gol al vocalelor si consoanelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg intr-o confuzie nai si creierii sunt tulburati numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slabirea manifesta a inteligentei : pierderea oricarui sir logic, contrazicerea gindirilor puse lingaolalta, violenta nemotita a limbajului.
Ar da poate un caracter prea pedant acestei neinsemnate cercetari literare daca am voi sa asezam exemplele practice pentru teoria mai sus expusa dupa chiar gradele aratate : ne marginim a le cita in total, lasind binevoitorului cetitor sarcina de a le clasa in ordine, de voi.
Pentru alegerea exemplelor ne-a fost un singur semn patologic hotaritor : intrebuintarea cuvintelor pentru placerea sonului lor si fara nici un respect pentru acea parte a naturii omenesti care se numeste inteligenta.In Bucuresti a aparut la 1 martie a anului 1873 o gazeta lunara sub numele de Revista contimporana, Litere-arte-stiinte. Se spune ca vro 20 sau 30, altii zic chiar 40 de redactori-colaboratori insufletesc tineretea acestei plapinde fiinte. Noi deocamdata ne indeplinim datoria de a-i multumi pentru imbelsugata culegere de exemple ce ne ofera in primele sale numere, in folosul si spre ilustrarea tratatului de fata asupra betiei de cuvinte in toate fazele ei, si nu ne indoim ca, de merge mai departe pe aceeasi cale, deveni din cele mai importante intreprinderi pentru acest scop.In primele doua numere ale Revistei contimporane ne atrage mai intii suvenirea d-lui Sion despre poetul Conachi. Bietul Conachi ! Nu stim prin ce nefericita impartire a materiei s-a intimplat ca in intregul numar de la 1 martie, desi cuprinde vro 15 ini despre el, nu i se citeaza decit doua exemple : Oda la Moruzi, "cea mai sarbada si cea mai prozaica", dupa chiar parerea d-lui Sion, si urmatoarele versuri :
Na, voua banilor ! Na, tie Conachi !
Bravo tie, Mihalachi !
Pas acum si te indoieste de ineintatoarea frumusete a muzei lui Conachi !
Oda suscitata in lauda domnului Alexandru Moruzi incepe asa :
Dupa ce cu-ndestulare
Din mila, cu bunatate,
Aduci ape curgatoare
In orascle-nsctaie ;
si aici d. Sion ne lamureste ca in ader Moruzi a adus apa la Monastirea Golia din Iasi, "de unde, rsindu-se prin o gura de leu, se impartea pe la mai multe cismele", si apoi continua :
"am citat aceasta pentru ca sa arat ca inspiratiunea lui Conachi nu era o adulatiune, ci exploziunea unui entuziasm nobil pentru imbunatatirile ce poetul vedea ca se fac in tara".
Cum ? Cite cuvinte rimate asupra unor tevi de apa aduse de printul Moruzi se si numesc de d. Sion "exploziunea unui entuziasm nobil" din partea poetului ? Desi aceasta este deocamdata un abuz inca neinsemnator, poate chiar neobsert pentru cetitorii mai putin deprinsi, totusi, el constituie primul simptom al suferintei de care este cuprins d. Sion. Cele urmatoare vor fi mai tari.
La ina 15 ni se citeaza cite versuri din Psaltirea lui Dositei, d.e. :
Limbile sa salte
Cu cintece nalte,
Sa strige-n tarie
Glas de bucurie.
Simpla citare a acestor versuri este foarte nevinota, desi versurile sunt urite, dar nevinotia din momentul in care d. Sion cu ele se amesteca in prozodie : d-sa isi permite a numi aceste trohee ale lui Dositei. hexametre l Versurile de la . 17 :
Asculta-mi ruga, Dumnezeu sfinte,
Si nu ma trece, ci-mi ia aminte.
d. Sion le numeste. pentametre !In imprejurari normale nu ar fi iertat unui literat, fie chiar membru al Societatii Academice Romane, sa scrie asemenea lucruri. Dar in starea in care se afla d. Sion cind scrie, si in care, precum vom vedea mai jos, se afla si alti scriitori principali ai Revistei contimporane, asemenea fenomene trebuiesc privite mai mult cu un fel de interes psihologic.
D. Sion, in urma acelei stari, pare uneori a pierde constiinta sigura despre ceea ce face, scrie cind fara inteles, cind in contrazicere, cind cu o violenta de expresii nemotita, exemplu . 22 :
"prima simptoma a perfectiunii sufletului lui Conachi fu predilectia sa pentru poezie", si indata mai jos :
"toti stim cum ajunge cine poet : el mai intii trebuie sa se nasca cu asemenea predileetiune".
Apoi la . urmatoare :
"de la 1806 pina la 1834 Conachi a fost mereu in functiuni", si indata mai jos :
"dar in interlul interuptiunilor sale din functiuni se ocupa cu profesiunea speciala de inginer hotarnic".
Apoi la . 90 :
"Pe atunci insa, cata sa stim, amorezatii nu-si faceau curte in /nodul prozaic de astazi, pe la teatruri, pe la baluri si pe la gradine : damele nu ieseau fara barbatii lor nicaieri, nici primeau vizite cind erau singure acasa ; apoi bilete dulci si parfumate nu erau in datina timpului. Curte se facea precum ne spune poetul Alecsandri in Barbu Lautaru : amantul umbla cu lautarii cintind toata noaptea pe sub ferestrele Dulcineei.
sau, daca era poet ca Conachi, facea versuri, pe care nu le da la gazete, nici la tipar, ci punea pe lautari sa le cinte.
Nu voi sa zic cu moduri atit de prozaice Conachi facea curte nobilei sale amante : nu e insa mai putin aderat ca de la 1812-l828 versurile lui faceau gloria lautarilor dintr-un capat pina la celalalt al Moldovei."
La ina 24, d. Sion ne vorbeste despre
"Junele adolescinte".
Poate ii era teama ca vom crede adolescintele batrin !
Tot acolo ne spune, ca
"tara era in convulsiunile cele mai inflacarate". si la ina urmatoare vrea sa examineze sectiunea lui Conachi si sa da "de ce calibru este".
La inile 102 si 104 d. Sion, vorbind de sine insusi, scrie :
"Apoi cind m-am ridicat din adolescenta si m-am asezat in capitala ma duceam la casa lui Conachi adeseori, si ospitalitatea aceasta o plateam cetindu-i citeodata vreo compunere"
Demn de obsert e d. Sion cind se desfata in taria expresiilor. La . 96, vorbind despre ochi, zice :
"Cine nu si-a scaldat sufletul in dulciul acestor stele, care se zice ca sunt scaunul sufletului si al inimei ?"
A-si scalda sufletul in dulciul unor stele care sunt un scaun - iata o imagine a carii soata se afla numai in urmatoarele strofe a d-lui A. Pelimon (nu este si d-sa intre cei 30-40 de redactori-colaboratori ai Revistei ?) :
Aste inimi prea-nfocate
Cu stilpari de nemurire
De al pacii imn legate
Cint a patriei iubire.
Departe duce pe om betia de cuvinte !
La . 90 d. Sion ne arata cum >
"Conachi rersa florile imaginatiunii sale in adoratiunea idolului ce ineintase sufletul sau", dar la . 93 se intoarce si zice :
"poetul rsa tezaurii imaginatiunii sale cu profunzimea unui crater in iruptiune".
Despre intrebuintarea de neologisme, precum sunt alegre in loc de vesele, tandrete, abandonez etc, nu este locul sa vorbim aici ; ne grabim a termina critica in ceea ce priveste partea d-lui Sion din Revista contimporana prin citarea ultimelor sale cuvinte :
"Iata materia mea epuizata. Fie ca aceasta lucrare sa se uree ca fumul de tamiie catre sufletul acestui veteran al Parnasului roman, care a depus premiile geniului si cugetarii sale pe altarul culourei nationale ! Respect, veneratiune si glorie memoriei numelui sau."
Premiile geniului si cugetarii (adeca poeziile) si gloria memoriei numelui sunt un nonsens si un pleonasm, care incheie intr-un mod armonic lucrarea d-lui Sion, cetita la Ateneu, cetita la Cernauti, cetita la Bacau si, in sfirsit, tiparita in Revista contimporana.
Un alt autor, care umple coloanele acestei reviste, este d. Pantazi Ghica. D-sa ne imbie cu o nuvela istorica intitulata Marele vistier Cindescu. Ce palid devine d. Sion, cu toata "inflacararea convulsiunilor" si cu toata "profunzimea craterului in iruptiune", indata ce-l punem alaturi de violenta limbagiului d-lui P. Ghica, care ar fi inmarmurit si pe mai-suspomenitul Cabanis I La . 80 :
"Mihnea nu savirsise inca aceste cuvinte, cind o multime de femei, copii, batrini, singerinzi, palizi, cu hainele rupte, sfisiate, cu parul smuls, cu miinile ranite, intrara in gloata, in dezordine, inspaimintati alergind in sala sfatului domnesc. Din aceea multime speriata, exasperata, doua fete, doua copile, se repezira in bratele vistierului Cindescu, strigind : «Scapare tata ! scapare !»."
Simtiti, rog, toata gingasia logica a acestei imbel-sugari de cuvinte : multimea intra in gloata si in dezordine, ea este nu numai inspaimintata, ci si speriata si exasperata, ea are hainele nu numai rupte, ci si sfisiate, si atunci in bratele vistierului Cindescu se reped doua nu numai fete, ci si copile.
La . 82 : "Boieri, femei, copii, batrini, osteni iesira toti in liniste, dar avind pe uri aceeasi durere, aceeasi exasperatiune. aceeasi desperare".
Durere, exasperatiune si desperare ! "Armasul Dinca Sirbu, searpe incolacitor, fiinta tiritoare, astucioasa, hipocrita, furba si tradatoare, suflet damnat, spion si confident al lui Mihnea, cind intra domnitorul in biserica, opri pe comisul Comaneanu la usa sintului locas".
Grozav e Dinca Sirbu, si ar fi si mai grozav daca nu ar deveni ridicol in aceasta descriere.
"Astfel se facu trista si rusinoasa instalare a lui Mihnea III, cu pronosticuri atit de lugubre si in conditiuni atit de funebre pentru tara".
Conditiuni funebre ? Aceasta nu prea are inteles in romaneste. Dar pe d. Ghica nu-l supara neintelegerea. In fantezia d-sale cea inpaiata, adjectivele inoata cu gramada, si d-sa pescuieste cind pe unul, cind pe altul, si-l arunca fara alegere in bratele vreunui substantiv. Folosul acestei procedari literare este ca poti petrece timpul cu riatii asupra aceleiasi teme, cu combinari si permutari de cuvinte date. Interesul ramine acelasi si uneori fraza cistiga. D.e :
"Astfel se facu lugubra si funebra instalare a lui Mihnea cu pronosticuri atit de triste si in conditiuni atit de rusinoase pentru tara".
Si mai sus, . 75 :
"Nici o voce nu raspunse, toata lumea, tacuta si cuprinsa de o adinca intristare, pastra un silentiu lugubru".
Lumea tacuta pastra un silentiu ! Sau, tot asa de bine, lumea silentioasa pastra o tacere. Sau mai amplificat : lumea lugubra pastra un silentiu tacut.
Am cita mai multe simptome ale d-lui Pantazi Ghica, daca am fi avut rabdarea sa cetim novela d-sale si in numarul revistei de la 1 aprile 1873. Dar aceasta rabdare n-am avut-o si ne marginim ca d. Ulysse de Marsillac in Journal de Bucarest o lauda foarte mult si o numeste santa.Intre expresiile cu care d. Pantazi Ghica inavuteste sarmana limba romana ureaza, pe linga silentiul lugubru, rapace, aricios, astucios, furb si adat (adonne).
Mult mai fin e d. Vasile Alexandrescu-Urechia.
Oh, d-sa vorbeste cu preferinta despre lucruri pe care, necunoscindu-le insusi bine, presupune ca nici cititorii nu le cunosc, si pe acest fundament insira la cuvinte de o fenomenala combinatiune.
Dupa un tipic cunoscut inca din Adunarea Nationala, pe care o inspira d-sa odinioara, d. Alexandrescu-Urechia, in studiul asupra lui Miron Costin, cu care incepe juna Revista, vrea sa ne arate meritul lui Miron Costin ca om de stiinta si ne zice :
Dupa cum Cantu defineste istoria conform ultimelor, modernelor teorii: «l'histoire est le recit d'evenements impor-tants afin de connaitre le passe et par lui de conjecturer Vavenir probableJ», asa a zis Miron Costin cind ne spunea ca istoria ne inta : «Cu acele trecute vremi sa pricepem cele venitoare !»".
Care e meritul lui M. Costin ca om de stiinta ? Dar ce dezvoltare mai admirabila de inteligenta ca aceea a lui M. Costin, care ajunge la concluziunile stiintei, "cu secole mai nainte de atiti nemuritori lucratori in ogorul stiintific, in ogorul istoriei, la apusul Europei !"
Ce mistificare mai este si aceasta ? Nu este aderat ca ideea de a concepe istoria ca o stiinta a vremilor trecute pentru a pricepe pe cele viitoare este o "ultima moderna teorie". Aceasta a trebuit sa treaca prin capul tuturor istoricilor, de cind istorici exista, si este anume releta in Poly-bius, in Tacttus, in Cicero, daca dupa dorinta lui Cornclius Nepos il numaram si pe acesta printre istorici. Prin urmare, Miron Costin in fraza citata nu a facut alta decit a spus si el o cugetare de istoric, dar nu a anticipat, "cu o admirabila inteligenta, concluziile stiintei" moderne.
La . 1 si 2 a revistei ni se sustine ca : "istoria, fiica filozofiei, nu vine decit dupa ce poezia populara incepe a tacea", si indata se adaoga :
"istoria germanilor incepe cu cintul lui Siegfrid din poemul Analelor «. (?)
La . 2. d. Alexandrescu vorbeste despre lautarii care singuri
"fac istorie pe timpul lui Atila (5), la palatul Biciului lui Dumnezeu".
Acel (5) pus linga Atila ne trimite in josul inei, la autorii antici din care ii izvoraste d-lui Urechia aceasta stiinta. Acolo gasim numit, pe linga Priscus, si pe Am. Marcel-linus. Ammianus Marcellinus citat pentru timpul lui Atila ? Mare descoperire ! Ammian (nascut pe la 330) era de mai multi ani mort cind a inceput domnirea lui Atila (434-453) si istoria lui merge numai pina la 378 d. Chr.
La . 9, eruditul nostru profesor de istorie la Universitatea din Bucuresti ne spune ca "istoria de caracter filozofic" se nascu
"cu Voltaire, abia in secolul XVII si XVIII". Voltaire, istoric in secolul 17 ? Dar Voltaire este de 6 ani cind se sfirseste secolul al 17-lea, si in aceasta virsta el de-abia ar fi putut scrie un tratat ca acela al d-lui Urechia, necum o istorie de "caracter filozofic".
Dar unde este tare d. Urechia este in citarea de nume proprii. Acolo d-sa se afla in elementul sau, incepe a-si pierde cumpatul, sonul gol al cuvintelor de botez si de familie il transporta in acea lume fericita, unde prozaica lege a logicei si a exactitatii stiintifice nu mai domneste. Cu deosebire ne preumbla atunci prin tara spaniolilor, pe unde controlul este mai greu, si ne incinta cu sonuri ca cele urmatoare :
"Nu, oricit am putea supara vreunul din acele spirite de care altadata rideam, pe care azi le deplingem - spirite pururea gata a deprecia ce este romanesc - nu, repetim, Miron Costin nu este VDlehardouin, nici sire de Joinvilie, Froissart. Filip de Comines, el nu este Olanyro Morales, Zurita, Gari-y, Muntaner, Mariana, Moncada ; nu este asemenea autorul cronicelor de Napoli, nici Villani ; nu este, a fortiori, catalogarii de date si domni ai Germaniei feodale. Miron Costin este in fond «istoric» !"
Bietul zetar nu s-a prea orientat in asezarea literelor acestor spanioli, si astfel errata dela sfirsitul numarului ne invita sa cetim Ocampo, Morales in loc de Olanyro Morales. Fie si Ocampo, Morales !
Sa ne atragem in treacat - desi cu multa mihnire din parte-ne - risul sau deplingerea d-lui Urechia, marturisind cu sinceritate ca, dupa parerea noastra, nu ar fi nici o scadere pentru Miron Costin de a fi at lui Commines sau lui Froissart. D. Urechia crede ca Miron Costin le este fara are superior, dupa acelasi tipic dupa care credea altadata, intr-un foileton al Adunarii Nationale, ca o palida imitare a lui Vacarescu este superioara originalului lui Goethe. La . 6, d. Urechia ne insira alte nume, spunindu-ne ca : "Miron Costin este deja istoricul care intreaba la fapte cauzele lor, si la cauze recunoaste o ordine, o sistema oarecare, ca Vico, Leibnitz, Dessectiunes, Rotek, Cantu, Thiery".
Ce-or fi cautind printre acesti istorici Leibnitz si Dessectiunes ? Altadata d. Urechia, vorbind despre arhitectura noastra, ne spunea ca celebrii arhitecti ai Italiei ar fi invidiosi de ea si ne cita intre acestia si pe Cimabue, care insa este celebru in pictura.
Dar in starea intelectuala in care se afla d-sa cind scrie nici nu e vorba de exactitate a citarilor. Totul e ca sonul gol al numelor proprii sa produca efect, si in aceasta privinta trebuie sa recunoastem ca Cimabue e foarte bine ales.In numarul Revistei contimporane de la 1 aprilie ni se infatiseaza doi autori mai noi, cu lucrari mai scurte.
Unul este d. Aug. Laurian. D-sa face o critica a unei traduceri din Moliere si a dramei d-lui Scurtescu Rhea Silvia. Stiti ca despre fabuloasa Rhea Silvia ne spune Livius in cite rinduri, la inceputul istoriei sale, ca a fost vestala, dar ca a nascut totusi pe Romulus si Remus. Completa lipsa de tradi-tiuni mai lamurite asupra ei nu impiedica pe d. Laurian de a scrie :
"Pentru a tracta asemenea subiecte, se cere, pe linga atitea alte conditiuni, pe care d. Scurtescu le poseda indestul, si un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvint al miezului social in care se petrece actiunea, si acest miez social sa radieze in toate ipizodele dramei Rheei Silviei".
Mediul social de pe timpul Rheei Silviei ! Lucrul nu prea are inteles, dar cuvintele suna a ce.
Acelasi domn scrie la ina 158 si 159 :
"Nu este aici locul de a cauta ratiunea preeminentei tra-ductiunilor asupra compozitiunii si raportul ce exista intre autor si executor. Cind vom scrie in special despre teatrul nostru, vom elucida aceste chestiuni colaterale rindurilor de astazi. Deocamdata ne multumim de a declara intr-un mod categoric ca n-avem idei preconcepute contra nici unuia din modurile in care se manifesta literatura scenala la noi."
Auzi, frate ! Junele Laurian ne declara "intr-un mod categoric" ca nu are "idei preconcepute" !
Ce fericire pentru i, literatura scenala" a Romaniei si pentru "chestiunile colaterale rindurilor de astazi" !
Cel din urma autor insemnat in no. 2 al Revistei se numeste George Marian. D-sa pare a fi la Ploiesti, caci ne vorbeste despre "un colt al tarii unde m-am ploestit - era sa zic pleostit".
Acest domn de la Ploiesti, era sa zic are mult spirit. D-sa iubeste "la causerie" ca la Paris si o introduce in Revista contimporana prin un Ciai la doamna Cutare. Ce mai eleganta in toata conversatia. Domnul de la Ploiesti o incepe prin a face doamnei Cutare din Bucuresti un
"compliment pentru toaleta sa de un perfect bun-gust", si complimentul era, fara indoiala, de un perfect bun-gust, ca si cel urmator, despre care ne spune d. Marian : "cultul frumosului exista in Tara Romaneasca. Ma inhatai de acest cuvint ca sa spun ca n-ar putea fi indointa despre aceasta decit numai cind frumosul n-ar fi reprezentat la noi prin imagine vii ca d-na Cutare. Complimentul insa nu produse efect."
Dar nu pentru aceste galanterii ploestite, era sa zic, intra d. George Marian in aceasta mica cercetare. D-sa merita a ura in ea fiindca impartaseste ameteala d-lui Urechia in privinta numelor proprii. Dupa ce ne-a spus, desigur cu multa competenta, ca concertele Societatii filarmonice sunt "destinate a face pe public sa fuga zind numai numele lui Beethoven pe afis", continua :
"Gratie d-nei Cutare, ma impacam cu muzica clasica de care ma dezgustase concertele_ putin divertisante ale Societatii filarmonice. Un caiet din Mozart se afla pe piano. Doamna Cutare il deschise si ne juca nemuritoarea uvertura a operei Frieschiitz (Robin des Bois)."
_ Admirabila doamna Cutare ! Deschide un caiet din Mozart si joaca din el uvertura lui Frieschiitz. Ai sa ca in numarul viitor al Revistei are sa deschida caietul lui Weber si sa ne joace uvertura lui Don Juan !
Dupa exemplele fenomenale citate pina acum, am mai adaoga cite cuvinte in privinta intregii intreprinderi numite Revista contimporana, dar ne e teama ca redactorii ei vor declara, cu modestia junelui domn Laurian, "intr-un mod categoric"
ca nu au idei preconcepute nici macar in contra-betiei de cuvinte.
(1873. Reprodus din Critice, I, editie completa, Miner 1915.)
