"BATA-TE DUMNEZEU!" / COCONITA DRAGANA/ - Schita satirica de Ion Heliade Radulescu, aparuta in "Curierul romanesc" nr.143 din 13 septembrie 1837 si, intr-o forma revizuita si putin amplificata, in nr. 43 din 2 iunie 1844 al aceluiasi ziar.
In compunerea acestei "fiziologii" de parvenita, autorul procedeaza dupa o tehnica de inspiratie balzaciana; la caracterizarea coconitei Dragana contribuie inainte de toate referintele la mediul familial si la "educatia" primita, apoi descrierea ambiantei in care traieste (casa, unde, "ca sa nu se toceasca treptele", se matura cit mai rar cu putinta, suirageria, in care "pentru economie, acoperisul si servetele nu prea sint curate, ca nu cumva cu deasa spalatura si frichinire sa se rupa curind", ne aduc aminte "veacul de aur in toata pulberea si murdalicul lui cel primitiv"), manierele grosolane, uneori de-a dreptul dezgustatoare, si, in sfirsit, modul de a trata cu cei din jur, fie ei tiganii robi, negustorii, sau insusi Fratica, "boierul dumneaei".
Dupa aceste preliminarii descriptive, care ocupa cam jumatate din text, personajul e surprins intr-o scena caracteristica a vietii zilnice si calificat prin atitudini, gesturi si, mai ales, prin vorbirea specifica (expresiile de mahala, injuraturile, violentele verbale si de comportament). Titlul justifica observatia centrala, in jurul careia se coaguleaza intreaga schita: coconita Dragana a reusit "sa-si faca vataf de curte pe insusi Dumnezeu", "caci, cind n-are dumneaei chef de bataie, atunci pe toate slugile, pe toti oamenii din casa ii trimite sa-i bata Dumnezeu". II. nu rezista ispitei de a exagera, dar sarja lui ramine totusi intre marginile verosimilului, caci consta nu atit in marirea si deformarea realitatii, cit mai ales in selectarea si accentuarea unor trasaturi oricum revelatoare.
Principala tehnica a ironiei auctoriale consta in afirmatiile laudative al caror continut e imediat negat de detalierile ce le urmeaza; i se adauga si utilizarea stilului indirect liber, prin care, insu-sindu-si in aparenta modul de exprimare al personajului, autorul de fapt parodiaza, apelind in permanenta la complicitatea amuzata sau indignata a cititorului. Dialogurile imaginate de scriitor se disting, ca totdeauna la H., prin firesc si spontaneitate si printr-o excelenta intuitie si redare a felului de a se exprima caracteristic personajelor de diferite extractii sociale si nivele de cultura.
In subsidiar, autorul trimite citeva sageti si in directii care depasesc sfera stricta a subiectului: e astfel denuntata profunda inechitate a robiei tiganilor si sint ironizate invirtelile slujbasilor regulamentari.
Ca si celelalte fiziologii ale lui II., "Bata-te Dumnezeu!" se incadreaza in programul pe care acesta il va formula mai tirziu in articolul asupra Satirei si-l va preciza in Echilibru intre antitezi: risul caustic, izvorit din "desperatie" e menit sa joace un rol in acelasi timp eliberator si curativ: el usureaza pe scriitor de povara indignarii imposibil de retinut si trebuie sa foloseasca si colectivitatii, avertizind asupra pericolelor ce o pindesc si nimicind prin dispret puterea morala a parazitilor si impilatorilor de diverse spete.
Pentru cititorul zilelor noastre, efectul schitei se datoreste in primul rind pitorescului de epoca si "spectacolului lingvistic" regizat cu o dezinvoltura si indemi-nare absolut remarcabile.
