Personaj secundar al romanului, baronul Barbu are toate slabiciunile unei clase batrane, o inapetenta de viata, tradusa chiar si in incapacitatea de a-si administra singur bunurile. "Boierul era un pasionat fotograf, invatase mestesugul la Viena, unde se mai ducea regulat de doua ori pe an, sa-si vada unicul fiu, pe Barbu B. Barbu." Slabutul domn avea un cap mic "cu totul apusean. Doua tufe bogate de par roscat si incaruntit ii cresteau pe obraji, favoritii imperiali, legati intre ei de o mustata groasa, ce se arcuia de-a lungul buzei superioare. O mare chelie, binevenita, se adauga sa-i dea si mai mult asemanarea cu imparatul Austriei."
Daca prin caracterizare directa aflam portretul fizic al personajului, atunci - in mod indirect - nu lipsita de semnificatii este locuinta sa, "o camera lunga si intunecata in casele batranesti de pe Podul Mogosoaei. La cele cinci ferestre mari atarnau perdele negre, iar pe jos, multe lighiane colorate felurit si mancate de saruri. Parchetul era ars in mai multe locuri, fie de solutii tari, fie de carbunii sariti din soba de tabla".
Conu Barbu era autentic baron austriac, al carui blazon, compus cu atentie in birourile imperiale "dupa toate regulile heraldice, avea in cartiere frumos colorate: o licorna, un trident, un snop de grau si un curs de apa, toate sub un tufis bogat de pene de strut, care inflorea printre spinii coroanei de baron". El se legase de lumea austriaca in primii ani de domnie ai imparatului Franz Joseph, de unde adusese moda cu el la Bucuresti.
De liberalism i-a fost sila toata viata, astfel ca de cate ori erau conservatorii la putere, avea si el asigurat un portofoliu; "pe cei marunti ii placea sa-i inalte el, unul cate unul, cand il slujeau, neputand suferi sa dea multimea buzna peste el si sa vorbeasca de drepturi in casa si pe mosiile sale".
Deosebit de avut, conului Barbu nu-i placea sa se tocmeasca: "Ii placeau banii sa-i vada in fata (). Il placea boierului vanzarea gata incheiata, dar ura drumul intortocheat de lupte si inselaciuni pana la luminarea completa". Din aceasta cauza il cunoaste pe lancu Urmatecu, cel care, pozand in sluga isteata si credincioasa din anticamera baronului, il va duce incetul cu incetul la ruina.
Este atasat de o catelusa, Fantoche, pe care o poarta peste tot sub brat, chiar si in Parlament. Nu fusese, observa prozatorul, niciodata tanar, o moliciune de orient si o teama de orice lucru nou paralizandu-i existenta. Conservatorismul lui este fara vlaga si in politica se lasa purtat de altii, acceptand cu indiferenta postul de ministru.
In aceste conditii, istetimea si calmul lui Urmatecu sunt pentru baron o adevarata salvare. I se da astfel pe mana si, cand altcineva incearca sa-i deschida ochii asupra sireteniei omului sau de incredere, indeparteaza orice posibilitate de a verifica. Ruinarea lui se face lent, aproape firesc, ca o degradare fiziologica imperceptibila ochiului comun. "Baronul se instaleaza fara sa protesteze in aceasta boala sociala, iar cand o boala adevarata il loveste, accepta cu seninatate si acest ultim cerc al existentei lui" (E. Simion).
