BALAURUL - Roman de Hortensia Papadal-Bengescu.
Editura "Ancora" Alcalay et Calafeteanu, Bucuresti, .
Subintitulat initial "schite", al cincilea volum al H. P. B., dupa Ape adinei (1918), Batrinul (1920), Sfinxul (1920) si Femeia in fafa ogfinzei (1921), este, de fapt, un roman construit din secvente cu existenta si autonoma, grefate insa pe o constiinta unica, Iaura, "inteligenta centrala" (Henry James) a cartii.
In mod frecvent, Balaurul este socotit o scriere de tranzitie de la o prima etapa a creatiei bengesciene, aceea a tripticului erotic, pronuntat lirica si subiectiva, in care un temperament ardent, pasionat, se confeseaza Iara reticente in pagini de accentuata feminitate, spre romanul obiectiv care, prin Ciclul Halippa, a demonstrat artistic forta unui adine realism psihologic.
Data fiind structura unor capitole cu unitate proprie, a fost posibila aparitia lor in diferite periodice ale vremii, astfel: Prin ceafa, in "insemnari literare", an. I (1919), nr, 13 (11 mai); este o prima forma, revizuita la aparitia in volum; Un cimitir, in "insemnari literare", an. I (1919), nr. (10 febr.); este prima parte din capitolul final, Reinvierea; Carnetul zilelor pustii, in "insemnari literare" I (1919), nr, 27 (17 aug.), nr. 28 (24 aug.), 29 (31 aug.); difera fata de capitolul corespunzator din roman.
In revista apare sub forma unor pagini de jurnal, scrise la persoana I; Ca sa te pomenesc, in "Viata romaneasca", an XII (1920), nr. 1 (martie); Omul caruia i se vedea inima, "in "Sburatorul", an. 1 (1920), nr. 52 (8 mai); Tovarasii in "Sburatorul", an I (1920), nr. 9 (17 iul.); Dascalul Gore de la Sf. Vineri, in "Sburatorul", an. 11 (1921), nr. 33-34 (ian.-febr.); Balaurul, in "Sburatorul literar", an I (1921), nr. 11 (26 nov.); Iadul in "Sburatorul literar", an. II (1922), nr. 27 (18 martie). Editia de Opere II, Minerva 1975, reproduce cu indreptatire (in note) fragmentul Apocalipsul, neinclus niciodata in volum, dar oricind integrabil, publicat in "Sburatorul literar", an II (1922) nr. 27 (18 martie). Valeriu Ciobanu vorbeste despre un proiectat ciclu de poeme in proza, cu aceeasi tematica, din care aminteste Invocatiune, aparut in "Flacara" din 30 oct. 1916, alaturi de Cintare cernita, publicat a doua oara sub titlul Cintec de razboi, in "Sburatorul", an I (1919). Dedicat cercului literar "Sburatorul", volumul poate li socotit "o detasare a scriitoarei de cercul «Vietii romanesti» de la Iasi si, totodata, ca o marturie publica a trecerii ei in tabara sburatorista, de care, de fapt, va ramine strins legata, dedieindu-i si alte volume" (Eugenia Tudor-Anton). Scrierea isi are punctul de plecare intr-o experienta directa de viata a prozatoarei, care va sublinia caracterul autobiografic, aproape de reportaj, al cartii.
In timpul primului razboi mondial, ramasa cu familia la Focsani, H. P. B., asemeni Laurei, va fi infirmiera voluntara de cruce rosie, ceea ce ii va prilejui contactul nemijlocit si zguduitor, traumatizant, cu panorama suferintei colective. Cartea exista in nuce inca in 1916, cind scriitoarea ii marturisea lui Ibraileanu ca tinea un jurnal de razboi. Caracterul redus de fictiune si, mai ales, efortul de reconstituire, dirijat de "supunerea la obiect", vor fi dezvaluite retrospectiv in Autobiografia publicata de G. Cali-nescu in "Adevarul literar si artistic", an. XVIII (1937), nr. 366-367 din 1l-l8 iulie.
Prin memorie, scriitoarea - marcata violent de experienta atroce traversata - realizeaza un adevarat catharsis. Este singura data cind reinvie aceasta etapa a propriei vieti, traita cu luciditate si sensibilitate adinc ranita. "Viziunile grotesti si tragice lasa sa se desfasoare in voie arta lucida a scriitoarei, aceea a unei observatii caustice si indurerate, capabila de magistrale portrete si de arhitecturi epice condensate pina la simbol. Arta acestei carti (caci ea sparge tiparele conservatoare ale epicii traditionale) vadeste o febra interioara impinsa pina la imagini halucinante si paroxistice, pe alocuri nu straine de expresionism, punind la tot pasul in lumina ideea ca razboiul este in fond intoarcerea fatalitatii si a absurdului pe paminl" (M. Zaciu).
Prozatoarea nu descrie frontul, ci ceea ce se intirupla in spatele lui, in orasul de provincie, in gara unde sosesc neincetat trenuri cu raniti sau cu refugiati, si in spital. De altfel, romanul a fost apropiat de Vie des martyres (1917) de Georges Duhamel, opera in care razboiul este vazut tot priri intermediul spitalului.
In Balaurul, totul este raportat la o constiinta unica, focalizatoare, a Laurei, un alter-ego abia disimulat al parintelui ei literar. Cele 22 de capitole ale cartii sint reunite prin acest ax compozitional, un personaj despre al carui liceul se vorbeste doar aluziv, suge-rindu-se existenta unei crize, a unui impas sufletesc tainic, intre capitolul initial Goarna si cel final Reinvierea, Eaura strabate toate bolgiile infernului, suportind consecintele acestui itinerar vitriolant, salvindu-se prin suferinta altora, pe care si-o asuma cu generozitate si cutremur.
Asemeni lui Stefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, inttia noapte de razboi, al lui ("amil Petrescu, protagonista va dobindi, dupa incheierea conflagratiei, o mai grava intelegere a vietii, nascuta din confruntarea propriei existente cu tragedia colectiva, avind drept consecinta redimensionarea vechilor deprinderi, egocentrice si individualiste. Sansa romanului este dimensiunea interioara a acestui personaj complex, emotiv si sentimental, dar si analitic, lucid, un filtru proaspat, deloc opac sau tocit prin dezabuzare, pentru care viata, de oriunde ar fi privita, este un continuu prilej de observatie si participare, implicare cald umanitarista si pacifista. Opera are o structura mozaicata, divagatia si comentariul liric dublind naratiunea si intre)esindu-se cu analiza. Adaugind existenta elementelor eseistice si speculative, sintem in prezenta unei scrieri ce evidentiaza o anume indecizie formala, atit de caracteristica romanului secolului XX, polimorf prin definitie. Este "cartea unor destine umane, al caror punct de convergenta il constituie razboiul" (C. Ciopraga). Arta portretului este, indeosebi, exemplara, asemanatoare aceleia, impresionanta si ea, din nuvelele volumelor Romanta provinciala si Desenuri tragice, aparute mai apoi.
Titlul are valoare metaforica si simbolica.
Balaund este trenul cu raniti, monstruos nu in sine. ci prin suferinta pe care o aglutineaza, sau, cu sensuri mai largi, razboiul, dihanie ucigasa, greu de stapinit. Trairea individuala, dar si colectiva, este privita cu ochi de clinician; conditiile particulare cu care, treptat, lumea se deprinde constituie un reactiv ce precipita totul, instincte si sentimente, calitati si tare bine ascunse pina atunci. Figuratia umana este de neuitat si de o varietate surprinzatoare: "ranitul caruia i se vedea inima", Dobre, tiganul mutilat a carui recunostinta se concentreaza in dorinta de a afla numele Laurei, spre a o pomeni, dincolo, in fata lui Dumnezeu, Ion Cizmaru, care moare cintind de disperare, de sfidare, cei doi prieteni cazaci pe care acelasi razboi ii desparte dureros, unul raminind sa se stinga in spital, celalalt urmindu-si camarazii, pe front. Sau dramele celor care, tara sa fi fost direct implicati in lupta, vor purta apoi toata viata rani ce nu se vor cicatriza nicieind. Ca intr-un superb basorelief, ies in prim plan Ancuta, fata mijlocie a popii Cristea, aducind pe lume un copil din flori si persecutata de un parinte neiertator si capabil s-o impinga, avantajos, in bratele unui sub-chirurg neamt, sau familia Damian, obligata sa arunce pe fereastra, in necunoscut, din mersul trenului, corpul fetitei ce murise naprasnic, de o boala contagioasa, in timpul calatoriei in refugiu spre nord. Un loc aparte in aceasta galerie il ocupa dascalul Gore de la Sf. Vineri sau Coana Moasa - dezvaluind arta creionarii grotesti sau numai amuzat-ingaduitoare a unor siluete umane memorabile. Descrierea - prin apelul la toate simturile, vizual in special, siguranta portretelor, intr-o larga si diversa gama de mijloace, naratiunea - nu foarte bogata, dar densa, dialogul bine minuit, monologul - mai ales in stil indirect liber, valorile poematice de un lirism de substanta, dramatismul, precipitarea unor pagini ori, dimpotriva, o anumita lentoare si intirzicre asupra unor detalii semnificative - toate acestea reprezinta pilonii de sustinere ai unei constructii seducatoare, din pacate prea putin cunoscuta de publicul larg.
Neglijata la aparitie de critica, in ciuda faptului ca primele volume ale H. P .B. fusesera intimpinate cu aprecieri, scrierea este greu incadrabila intr-o anumita specie literara. Comentatorii ultimilor zece ani, pornind de la polimorfismul textual si realizind o lectura din perspectiva unor directii ale prozei romanesti de azi, Iara a socoti Balaund o capodopera, asa cum nu ezitase a o considera Tudor Vianu (in 1955), vorbesc despre capacitatea H. P. B. de a deschide noi drumuri in proza, urmate peste mai bine de o jumatate de veac de alta generatie. "Anticipind uneori romanele lui Nor-man Manca, in care naratiunea se imbina inextricabil cu remarca eseistica si descrierea psihologica, alteori eleganta si concentrarea stilistica a fragmentelor semnate de Ana Blan-diana, nu rareori aspectele senzoriale si obsesia neologismului exact si excentric din povestirile lui Alexandru Vlad" ()
Balaurul "este un text deschis, contradictoriu, paradoxal, didactic si spontan, discontinuu si totusi coerent, exaltat, pe alocuri plictisitor, tezist cu subtilitate, de un simbolism adesea primitiv sugerat, dar un text a carui modernitate in anul romanesc de gratie 1923 () este incontestabila" (Gh. Craciun), in literatura romana, este de mentionat nu numai o viziune feminina asupra ororilor razboiului, dar si faptul ca este printre cele dintii scrieri consacrate acestuia. Strada Lapusneanu a lui M. Sadoveanu aparuse in 1921, cele trei nuvele ale lui L. Rebreanu tot atunci, iar Padurea spinzuratilor a aceluiasi abia cu un an inaintea Balaurului, in . Pentru o scriitoare in cautarea drumului propriu, este un act de prezenta absolut remarcabil.
| EDITII: Balaurul. Bucuresti, 1923, Opere. voi. II. Bucuresti, 1975; Balaurul, Bucuresti, 1978; Bucuresti, 1986. |
