BALADA SPINZURATULUI - Poezie de Adrian Maniu.
Publicata in revista "Flacara", V, nr.29, din 30 apr. 1916, fiind datata insa "Paris 1916". N-a fost reluata in volum decit in edijia de autor Scrieri, voi. 2, 1968, unde apare in ciclul Flori de hirlie (care grupeaza versuri ramase pina atunci in periodice), sub titlul Romanta.
Fata de prima versiune, textul din Scrieri sufera si alte modificari, de la inlocuirea citorva cuvinte, la eliminarea, spre final, a unor fragmente, considerate - poate - prea diluate, amintind de stilul minulcscian, cu oscilatia specifica intre colocvialitate si pretiozitatea estetizanta.
Lipsesc din aceasta varianta versuri esentiale pentru definirea nonconfonnismului social al "spinzuralului": "Sint asezat «mai sus», / ocup in fine «pozitiunea sociala»"; poezia capata, in schimb, un nou final, probabil mai "poetic", dar care estompeaza "discrepanta" intensificata, in prima versiune, de laitmotivul dansului "incet si rar/ grav si bizar/ subt felinar". Noile versuri finale suna astfel: "E frig in moarte,/ cind e luna,/ tu insa dormi,/ dormi. Noapte buna".
In forma initiala, poezia a fost republicata abia in editia Versuri, din 1979, la sectiunea Din periodice.
Balada spinzuralului este o poezie tipica pentru creatia de inceput a lui Adrian Maniu , in care se poate descifra desprinderea critica de traditia romantica, intr-un sens anuntat in interiorul simbolismului "decadent", de catre un Jules Laforgue, cu ale sale Complaintes (1885), unde eul liric imprumuta adesea masca arlechinului, a clovnului trist ascunzind sub fardul spectacular si atitudinea persiflanta o suferinta secreta. Registrul ironic al textului e sugerat inca din titlu: "baladescul" nu se poate aplica decit prin contrast schemei epice oferite de "faptul divers" relatat in continuare.
Primele versuri evidentiaza insa aceasta atitudine drept ironie elegiaca; "personajul" care se confeseaza face de fapt joc dublu, mizind pe efectul contrastului dintre masca si eul autentic ce si-o asuma, dintre mimetismul superficial al unei "mode" si trairea adevarata. Ostentatia mastii atrage atentia asupra realitatii mascate:
"Cu siguranta
n-am fost decit un clovn farsor,
iubind fiindca asa e moda -
in sinucideri de amor" |
Astfel incit tot ceea ce urmeaza va trebui citit in acest regim al ambiguitatii. "Dansul" spinzuratului nu va fi decit o inscenare exterior-spectaculara si deviata parodic a unei stari de spirit tensionate, dramatice, ce se refuza - din pudoare sau scepticism modern - confesiunii directe, cu tot aparatul retoric pe care romanticii l-ar fi montat fara indoiala: "un vals major de nesperanta - / intr-un picior./ incet si rar,/ grav si bizar,/ subt felinar". Ca este vorba de un spectacol ambiguu, se vede si mai limpede in strofa a treia, ce relationeaza in chip explicit "risul" cu "durerea": "E-asa frumos sa rida galeria./ Durerea mea a-nveselit intotdeauna./ Ride si luna si fringhia./ Clipeste felinarul bucuria". E o asociere ce va reveni in final, reliefind natura disonanta a termenilor pusi in ecuatie, cu un accent patetic mai marcat: "Au scirjiit, o discordanta,/ sa rida galeria si mormintul, si asteptarea".
Asemenea asociatii de stari contrastante asigura poeziei o tensiune specifica, mentinuta pe tot parcursul ei, prin alternarea celor doua registre - al gravitatii ridicate pina la patos, si al ironiei minimalizatoare, care coboara totul in tonalitate minora, cenzurind pornirile retorice prin contextul cautat prozaic, prin jocuri de cuvinte menite, aparent, sa contracareze emotia:
"Eu - firma care-n vint se balanseaza -
imi legan dansul scirtiit"; "Se stinge spiritul din mine
si fulinaru-i tara gaz"; "paiata -
cu clopotei cintam prin viata.
Mintind, ii spuneam Ei: «De vrei, ai putea face
din inima-mi pernita pentru ace»"; "Sint asezat «mai sus»,
ocup in fine «pozitiunea sociala»" |
Paralel, nota sentimentala, de romanta, se pastreaza, prin aluziile la "fata de pension" visind sau citind plictisita, in decor autum-nal-bacovian ("E vint si ploaie./ Atitea Irunze inrosite mor./ Acum esti poate singura-n odaie,/ privind spre parcul rosu ca un abator"), scrisorile de dragoste - "scrisori in care-am plins,/ hirtii in care-am strins/ versuri de foc, sa faci focul din ele". E un contrast ce pune si mai puternic in lumina drama personajului, caci elementele afisate ca desuete reprezinta in realitate tot ce are el mai autentic. Bagatelizarea marilor gesturi si sentimente prin manipularea parodica a unor clisee simbolist-estete, pigmentate cu frivolitati "minulesciene", ori subminarea ironica a retoricii suferintei prin apelul la un cunoscut motiv biblic, al calvarului, sint departe de a anula vibratia elegiaca a versurilor, precum in acest fragment dinspre finalul poemului, eliminat din versiunea refacuta din 1968:
"Te-am invitat sa ne plimbam prin cer
in zbor, cu iluziunea de spatiu din eter
si din parfumurile toate,
de nuiar si de chiparos.
ti-am zis: «la-ti bluza alba si ia-ti bluza roz»
si-n rochiile impiedicate
sa sui maret inspre calvar
- - ochi negri in obraz de var.
Eu sufar". |
incheiata, in prima versiune, cu acelasi dans al mortii, de marioneta, cu care debutase (si care putea fi gasit si in partea mediana a textului), poezia capata rotunjime, apasind pe nota fundamental grotesca, .spectaculara a viziunii:
"Cind vuitul, foarte cumsecade,
iti cinta-n serenade resemnarea,
si funiei ii da avintul
incet si rar,
grav si bizar,
subt felinar". |
O functie expresiva importanta o are in realizarea acestui spectacol "discordant", versificatia, cu ritmurile sale sincopate si varietatea metrica, adecvata "baletului" oarecum mecanic al "paiatei". - Spectacolul oferit de Balada xpinzura-tului se inscrie perfect in seria a ceea ce Jean Starobinski numea "epifania derizorie a artei si a artistului" prin intermediul unui "joc ironic", caracteristic pentru autoreflexivitatea liricii moderne. Au ilustrat-o, intre altii, alaturi de J. Laforgue ori Tristan Corbiere, si Apollinaire, Max Jacob, Christian Morgenstern (cu ale sale Cintece de spinzuratoare din 1905), iar dintre confratii romani ai poetului, Tristan Tzara si Ion Vinea.
In acest context, poemul lui Adrian Maniu e o realizare reprezentativa pentru evolutia liricii romanesti din faza tirzie a simbolismului, catre atitudini si forme pre-avangardiste, vizind demascarea conventiilor literare (si sociale), intr-o lume a "tragicului degradat".
| EDITII: Scrieri, vol. 2, Bucuresti, 1968; Versuri, editie, postfata si bibliografie de C. Gheorghi|a, Bucuresti, 1979. |
